marți, 20 august 2019




Jurnalul din ziua 2 este disponibil aici.

Noaptea a trecut destul de greu. Durerea de cap asociata răului de altitudine nu prea mă lăsase să mă odihnesc și accentuase senzația de frig pe care o resimțeam în tot corpul, în ciuda sacului de dormit de puf și a botoșeilor de puf din dotare. A fost nevoie de mai bine de 2 ore pentru a mă putea relaxa și încălzi (când intră frigul, păi intră, nene :)))!) Și abia atunci m-am putut odihni … cât de cât.

Trezirea de dimineață mi-a adus o surpriză foarte plăcută - toate simptomele de rău au dispărut. Mă simt plină de energie și foarte odihnită. Yaaaay! Sunt în formă pentru astăzi :) Am deschis curioasă ușa cortului, sperând să privesc panorama minunată a Matterhornului la răsărit. Și uite, cel mai fain peisaj… de ceață densă și albă. Sunt sigură că muntele arată fantastic în spatele ei =)))

Pentru astăzi aveam programată o tura mai pe la poalele Alpilor. O să mergem la Hornli Hutte (3.260 m), una din cabanele aflate pe Matterhorn. În timp ce pregăteam micul dejun l-am întrebat pe Cornel detalii legate de traseu - să știu cum mă pregătesc și ce cantitate de apă/mâncare să îmi iau la mine. Mi-a spus că e un traseu de aproximativ 6 ore, cu 600-700 m diferență de nivel. Ah, e chiar simplu :) După efortul de ieri, o să fie plăcut să facem o plimbărică pe ghețar :)

Am fost gata de plecare în jurul orei 10. Avem noroc de o vreme superbă, ce cred că se va păstra așa toată ziua. Yay, panorame faineeeee!  Abia aștept să surprind Matterhorn-ul în toată splendoarea lui, și de jos, și de mai sus, și din dreapta, și din stânga =))))

Prima parte a traseului șerpuiește pe sub stâlpii de teleferic. Coborâm relaxați, în pas domol, către ceea ce pare a fi o mare vale. Râdem, glumim, facem poze - parcă nici nu am făcut traseu ieri, așa de bine se simte totul :))) Pe mine mă bucură mult faptul că mi-a trecut durerea de cap și starea de amețeală. Pot să zburd pe poteci - aaaa, pârtie :)))


Când am ieșit în partea luminată de soare, s-a schimbat terenul. Au început să apară crevasele (mici, mici, dar prezente!), zăpada moale și apoasă (aici trebuia să am mare grijă pe unde calc, să nu mi se afunde piciorul până la gleznă în teren) și râurile de zăpadă topită, care împânzeau tot platoul. Ne-a pus un pic în dificultate, în sensul că trebuia să găsim alte locuri pe unde să trecem, însă nimic de speriat. Câte șpagaturi am făcut pe porțiunea asta, numai noi știm :)))

De unde suntem acum ni s-a deschis panorama spre altă porțiune a Alpilor, și am putut să văd masivul în care mi-am făcut inițierea în patru miari, acum 4 ani de zile. Și dacă mă uitam cu și mai mare atenție, puteam să văd cabana Margherita, cocoțată în vârful cu același nume. Câte amintiri faine am din locul acela! Wow, cât de fain!





Din poziția în care mergeam puteam să văd Matterhorn-ul în stânga. Avea capul într-o pâclă densă de nori cenușii. Brr, sper să se ducă până când ajungem noi, îmi doresc să văd panorama de la cabană. Și că veni vorba de cabană … oare se vede de aici ? Ah, uite-o! E un punct mic, cocoțat pe o muchie, străjuită la baza de un perete vertical de stâncă. Aham…. și noi ne unde urcam? Tot încercam să îmi dau seama pe unde șerpuiește traseul, însă eram mult prea departe să ghicesc ceva. Nici oameni nu vedeam mișunând pe creastă, deci … o să descopăr când ajung mai aproape :)

Undeva pe la jumătatea văii am schimbat zăpada pe teren mlăștinos, mustind de apă. Era un fel de nisipuri mișcătoare, unde puneai bocancul te afundai încet-încetișor, așa că am fost nevoiți să mergem în pas alert o bucată de drum, până am ajuns pe teren stabil, ce nu dorea să te înghită la fiecare pas. Abia atunci ne-am permis să facem o pauză de hidratare și de înfulecat ceva. Măi măi măi, ce dragi suntem noi acestui munte, ne vrea cu totul pentru el :)))





Am continuat coborârea, printre pietre și râuri, până când am ajuns în fundul văii, undeva la baza Matterhorn-ului - eram exact sub el. Ce părea el impunător de la depărtare - acum e masiv, imens, stâncos, abia îl pot cuprinde cu privirea până la limita norilor în care își scalda vârful. M-a cuprins o senzație simplă de smerenie și mi-am dat seama cât de mici suntem noi de fapt, în comparație cu natura. Că muntele trebuie respectat, nu cucerit. Nu ai cum să cucerești un munte, pentru că el nu se lupta pentru libertate. El e deja liber. Și tu te eliberezi pe măsură ce pășești pe poteci - de frici, de gânduri, de limitări. Și ajungi acolo sus, cucerindu-te pe tine :)

Traseul cotește la dreapta și ne îndreptăm spre baza peretelui stâncos, spre o stație de telecabină. Acum putem să intuiesc traseul de urcare pe perete - șerpuiește practic în partea superioară, pe niște scări de metal destul de bine mascate în stâncă. Aha, de aceea nu erau vizibile :))) Traversăm un podeț ce se întinde peste o apă de culoare alba, lăptoasă, ne chinuim un pic pe o pantă scurtă și ajungem lângă telecabină. De aici începe urcarea spre Hornli Hutte. Păi …. în sus :D



Îmi era  greu să fiu atentă și la traseu, și la peisaj. Pur și simplu îmi fugeau ochii în zare! La ce panoramă frumoasă se contura cu fiecare pas, mai că îmi vedea să mă opresc din 10 în 10 pași să mai fac câte o fotografie :))) Noroc cu colegii, care mă tot mânau, că dacă ar fi fos după mine, m-ar fi prins noaptea pe aici :)))) E geniaaaaal!

Ultima treime din peretele de stâncă (până la urcarea propriu-zisă spre cabană) șerpuiește oarecum în spatele acestuia, și este o cărare lină, pe care ne-am putut relaxa mușchii obosiți.  Și ne-a prins foarte bine - deoarece ne apropiam cu pași repezi către o urcare destul de solicitantă. Dar ce frumos este aiiici! Uite crestele, uite un lac, uite zăpada, uite norii …. aaaah, e super!

Urcarea până la cabană a fost cea mai provocatoare din tot traseul. Potecile erau înguste, abrupte, nu prea aveai elemente ajutătoare de care să te prinzi (erau sporadice, doar în locurile cheie), și în plus traseul era plin de oameni care mișunau în ambele părți. Trafic intens pe Matterhorn :)))) Am fost foarte atentă, hăurile care se căscau de-o parte le doream doar admirate, nu vizitate. Se putea observa însă că traseul era foarte bine îngrijit, erau săpate trepte în piatră, acolo unde se aluneca erau puse traverse, scările erau intacte și stabile. Mă simțeam în siguranță :)








Cabana a apărut brusc deasupra noastră. Am urcat ultimele trepte și am ajuns pe terasă. Yaaay, suntem la Hornli Hutte! Ne-am lăsat jos rucsacii și ne-am întins pe băncuțe. Aaaaah, ce bine eeee! Odihnă, relaxare, pauză! Și un pic de frig, așa că echiparea :) Aici o să facem un popas mai lung :)

Am stat cam jumătate de oră, timp în care am mâncat, ne-am odihnit și ne-am reîncărcat bateriile. Așa da popas! Aveam o panoramă fantastică în față, vântul se oprise din adiat, mâncarea din rucsac era bună. Priveam crestele, valea prin care am venit, ghețarii, cerul, norii …. e așa de frumos aici! Și cât de norocoasă sunt că pot ajunge să văd totul live, să mă bucur de energia locului, de spiritul muntelui :)








Drumul de întoarcere este același cu cel de dus. Am coborât partea abruptă și stâncoasă până la peretele vertical (băi, și ce abrupt e! Abia acum, când pot să văd pe unde șerpuiește poteca, îmi dau seama de asta!), ne-am odihnit un pic picioarele pe panta cea lină, am traversat podețele de metal și am ajuns din nou la stația de telecabină. Ne-am așezat pe băncuță și am luat ceva dulce, în timp ce ceilalți s-au dus să își umple sticlele cu apă.  Oboseala începea ușor-ușor să se facă simțită. Și mai avem atâta drum până la cort …










 Îmi era din ce în ce mai dificil să merg în ritmul lor. Energia mea dădea semne de sfârșire și urma să intru în curând pe rezerve - și nu stiu nici acestea cât sunt de mari. Totul a fost ok până la porțiunea cu zăpadă, am reușit să “trag” de mine până acolo. Însă când am ajuns la gheață …. eh, cam de aici s-a înrăutățit treaba. Mergeam greu, respiram greu, abia dacă îmi mai puteam urni picioarele. Zăpada se și topise, lăsând loc bălților și fleoșcăielii, pe care din păcate nu prea aveam cum să le evităm - soarele bătuse toată ziua și topise mult. Am fost nevoiți să ocolim o porțiune mare, deoarece era impracticabilă - se intra cu bocancul până la gleznă în apă (testat!). Și eu nu mai am energie ….

Când am ajuns la porțiunea cu stâlpii de telecabină eram terminată. Abia dacă mai puteam merge. Nu mă durea nimic, nu resimțeam oboseala în mușchi, doar o stare apăsătoare și dură de lipsă de vlagă. Am încercat să număr pașii, să respir altfel, să mă concentrez pe altceva … nimic nu mergea. Colegul îmi tot dădea bomboane și mă dojenea că nu mi-am luat suficientă mâncare la mine. Eu mâncam bomboanele și mă concentram pe traseu.  Începusem să vorbesc cu mine, să mă încurajez singură, să mă îmbărbătez să continui. Dacă nimeni nu face asta pentru mine, o să o fac eu pentru mine :))))




Ultima urcare, înainte de drumul spre Teodul, mi s-a părut  extrem de lungă.  Aveam impresia că nu mă mișc deloc, că urc pe o scară rulantă care coboară. Totul se desfășura cu încetinitorul. Nu mai am energie, nu mai am energie ….. Dar mai e un pic! Hai că pot! Încă un pic și totul se va termina! Mai e doar un hop de trecut, doar unul, și apoi odihnă!

Înainte de refugiu este o pantă lungă de vreo 30 m, destul de abruptă. Doar pe asta o mai aveam de urcat pentru a ajunge la corturi. Am evaluat situația, și mi-am dat seama că dacă o abordez încet, exista riscul să mă opresc undeva la jumătate și să nu mai pot continua. Soluția este să o urc repede, cât mai repede, și eventual să mă prăbușesc sus. Ceea ce și am făcut - mi-am adunat toată energia, de prin ultimele colțuri de voință, și am urcat aproape alergând.

Când am ajuns sus deja nu mai puteam să respir, parcă mi se blocaseră plămânii. M-am “trântit” de un gard și am stat acolo, atârnată, încercând să îmi recapăt suflul. Cred că niciodată nu am respirat mai conștient ca acum =))) Fiecare gură de aer era cel mai scump lucru de pe Pământ =)))) După vreo 5 minute am reușit să îmi revin cât de cât, m-am ridicat și am mers încet-încet până la cort, unde am picat lată. S-a terminat!!!

Nu știu de unde această stare acută de oboseală și sfârșeală. Poate e una din zilele alea în care pur și simplu nu ai energia suficientă să faci un traseu montan. Poate că încă nu mi-am revenit complet după ziua de ieri, deși de dimineață păream a fi refăcută și încărcată. Poate că a contat și faptul că în loc de 6h - 700 m ascensiune au fost 9h - 1.250 m ascensiune. Sau poate toate la un loc. Oricum, nu mai contează. Am ajuns la cort :)

În seara aceea nu prea am putut să mănânc. Doar am ciugulit câte ceva și am putut bea o ciocolată caldă la refugiu. În schimb am dormit mult …. foarte mult. La 20 eram deja băgată în sacul de dormit, cu botoșeii de puf în picioare și capul greu sprijinit pe pernă. Somn ușor mie … am multe de recuperat :)



Detalii tură:
__________________________________________________________
Când: iulie 2018
Durată: 1 zi (a treia zi din concediul 2018)
Parteneri de tură: Emilia, Cornel
Traseu: Refugiul Theodul (3.317 m) - Hornli Hutte (3.260m) - Refugiul Theodul  (nemarcat! durată 9h, lungime 18 km)
Model traseu: dus-întors
Punct plecare: Refugiul Theodul
Punct sosire: Refugiul Theodul
Dificultate traseu: mediu spre greu, din prisma lungimii şi a diferenţei de altitudine
Durată totală traseu: 9h, cu toate pauzele incluse 
Lungime traseu: 18 km
Altitudine minimă/maximă:  2.710  m(în vale)/ 3.320 m (la corturi)  
Urcare/coborâre:  +1.250 m/ -1.250 m 
Stare marcaj: traseul este nemarcat! 
Surse de apă:  refugiul Theodul, râurile din vale (nu e chiar potabilă, însă în lipsă de orice altceva..), un râu de la baza urcării în perete spre Matterhorn, Hornli Hutte
_____________________________________________________________

Traseul pe hartă:



Elevaţia traseului (lipseşte prima parte, nu a vrut GPS-ul să pornească):


Traseul pe Google Maps:







Cati :) marți, 20 august 2019 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube