duminică, 17 ianuarie 2016


Am dormit buștean – ca un buștean de esență tare. Aclimatizarea și-a făcut efectul cu brio și m-am trezit la ora 4 dimineața fresh, odihnită și cu mult chef de urcat.
În această dimineață m-am bucurat la maxim de micul dejun, pe care - în sfârșit! Pot să îl savurez! Am luat și din aia, și un pic de aia, și niște cereale cu panna, și niște biscuiți pentru drum ... și gata, că deja e un pic prea mult! Ne-am umplut termosurile cu ceai cald, cel pus la dispoziție gratis de oamenii de aici, ne-am adunat la intrarea în cabană... și să pornim!
 __________________________________________________________________
Când: august 2015
Parteneri de tură: ghizii Transilvania Adventure + grupul nostru
Traseu: Cabana Gnifetti (3.647 m) – Vârful Punta Parrot (4.340m) – Gheţarul Sesia - Vârful Gnifetti - Cab Margherita (4.554 m)
Tip traseu: hiking pe ghetar, plus o porţiune destul de dificilă de acces spre Punta Parrot şi mers pe o creastă de aproximativ 40 cm lăţime
Durată traseu: 8 ore, cu multe pauze
Lungime traseu: aproximativ 5.8 km
Altitudine minimă/maximă3.647 m (Cab Gnifetti)/ 4.554 m(vârful Gnifetti)
Diferență de nivel pozitivă: aproximativ 907  m
Urcare/coborâre: +1.079 m/ - 151 m
Stare marcaj: nu exista marcaj! Singurul indiciu al traseului sunt urmele lăsate de cei care au trecut înainte, şi vă sfătuiesc să le urmaţi temeinic, mai ales până când ieşiţi în creastă şi treceţi de zona cu crevase. Ȋn situaţia în care urmele se termină brusc lângă o despicătură, nu staţi pe gânduri – ocoliţi :)
Surse de apă: toata zona e sursa de apă – îngheţată, ce e drept, deci nu vă bazaţi pe ea. Luaţi-vă apă de la cabană sau umpleţi-vă termosurile cu ceai cald – se dă gratis la micul dejun. Şi e delicios :D
_________________________________________________________________

Prima parte a traseului de astăzi îmi este familiară – cum se poate altfel, doar am făcut-o ieri! Ne-am legat în coardă în aceeași formulă și am pornit să revizităm crevasele și potecile croite în zăpadă cu o zi în urmă. Și nu știu dacă de la aclimatizarea reușită sau de la micul dejun copios ce mi-a dat energie mai ceva ca o baterie nouă – dar acum traseul îmi pare mult, dar muuult mai ușor! A dispărut durerea de cap și greața (pfiu, ce bine că le-am uitat la cabană!), pot să respir în voie și parcă nici nu mai obosesc așa de ușor. Yu-huuu, am timp acum să admir mai bine peisajul și să mă bucur de experiență. Yu-huuuu, din nou!

Urcăm până în șa cu o lejeritate pe care ieri mi-o imaginam că fiind imposibilă. Am ajuns sus o dată cu primele raze de soare și ne-am dat la căldură mai ceva că șopârlele la un bec aprins  de 200 de wați. Waaa, și ce bine esteee! Chiar dacă e nevoie să facem popas să scoatem ochelarii de soare din rucsac și niște haine de pe noi – căldura e oricând binevenită :)

De aici traseul nostru se bifurcă față de cel făcut ieri. Acum vom merge pe magistrală, drum pe care ieri am avut prilejul să îl admir de pe Balmerhorn. Nu, nu e o autostradă muntomaneasca cu 10 benzi și semnalizare ... nu are deloc semnalizare. Și nici 10 benzi pe sens. Are câte benzi vrei tu! Autostradă este pur și simplu o vale largă, străjuită de munți. Probabil i se spune autostradă deoarece este circulată de mulți muntomani, în dorința lor de a ajunge unde îi poartă inima și picioarele. Și abia acum realizez cât de odihnită sunt, dacă mintea mea poate să zboare în felul ăsta :))))

La intrarea pe magistrala

Se pare că am nimerit la o oră la care circulația este destul de redusă, așa că ne mișcam ușor, croindu-ne poteca după bunul plac. Traseul urcă în mod continuu, ceea ce nu ne lasă să ne plictisim nici o secundă sau să ne odihnim. Avem însă timp să ne uităm împrejur și să admirăm peisajul fantastic din jur – și îmi place din ce în ce mai mult, deși e a treia zi de când mă plimb pe aceste creste. Oh yeah baby, I’m in looove :D


Primul popas adevărat îl facem undeva într-o sa, la soare (yaaay, căldură din nou!). De aici urmează să plecăm către Punta Parrot, primul vârf pe care îl atacăm astăzi. Ghizii noștri spun că este un vârf ceva mai tehnic și că ar trebui să ne gândim bine dacă vrem sau nu să îl facem. Cică ar fi o creastă destul de îngustă și cine are rău de înălțime nu ar trebui să meargă. Îl întreb pe Cornel dacă o să mă descurc, la cum mă știe el pe mine pe munte. “Ah, da, desigur!” Ok, atunci să mergem!
Ne-am legat trei în coardă – Cornel, eu și Radu, și am plecat voinicește spre vârful ce pare mai mult a fi o piramidă. Sau o bezea extrem de înghețată, la cum lucește soarele. Oh well, să vedem cu o să fie și această ascensiune!
Ghidul nostru, Sorin Sanda

Bezeaua inghetata  ..aaa, adica Punta Parrot. Se vede creasta ingusta:)
Prima parte a fost ușurică, asta până am ajuns la baza vârfului. Poteca mergea cumva în diagonală, pe perete, urcând destul de încet. La început a fost destul de lată, însă mai spre vârf a început să se îngusteze destul de îngrijorător, devenind atât de îngustă încât abia dacă mai puteam pune toată lățimea coltarului pe ea. Oookey, asta nu e safe! Cornel, care era in față, a propus sa punem pitoane de gheață, pentru a ne asigură. Ne-am oprit acolo unde eram, găsindu-ne o poziție cât de cât sigură, și am așteptat să înfigă pitoanele. După ce a montat două a dus mâna să le caute și pe celelalte .... care ia-le de unde nu’s! Nu mai avem pitoaneeee! Nu mai avem! Și cum mergem mai departe, dacă nu mai avem pitoane? Eu eram atât de absorbită de gândurile mele, încât nici măcar nu l-am mai auzit pe Cornel înjurând cu sete persoana care i le-a luat. Înjurăturile nu ajută acum. Deci, ce facem?

Am spus să ne folosim de ceea ce avem. Două pitoane de gheață avem, păi pe astea o să le folosim până sus! Așa că am parcurs prima porțiune de traseu, atât cât ne permitea partea pitonata, după care a fost nevoie să scoatem pitoanele din perete și să i le dăm lui Cornel în față, pentru a asigura următoarea porțiune de traseu. Și dragilor, nu o să va mint – a fost intens. Și scary, cel puțin pentru mine. Pentru că au fost momente când am rămas neasigurați pe potecă, momente în care nu mă puteam gândi decât la crevasa cea mare de la bază. Sau momente în care nu reușeam să dăm pitonul pe coardă și a fost nevoie să mă întorc în poziții nefirești pentru a reuși să îl iau, fiind asigurată doar în piolet. Scary, scary, scary! Am încasat o porție zdravănă de adrenalină! Și colac peste pupăza, pe ultima parte a traseului, exact înainte de a ieși pe creastă, peretele era din gheață, iar pioletul aproape că ricoșa – trebuie să dai de vreo 10 ori până ramânea înfipt. Și la bază e o crevasă maaare, maaaare, fără dinți, doar adâncă şi plină de ţurţuri ascuţiţi....

Dar am reușit! Sub atenta îndrumare (și tiradă verbală!) a lui Cornel, am reușit să parcurgem peretele și să ieșim pe creastă. Creastă care -și aici sunt mai sinceră că un copil ce a băut elixirul adevărului – nu avea mai mult de 30-40 de cm lățime. Hău la dreapta (cu crevasă cu tot!), hău la stânga – probabil cu aceeași frumoasă și adâncă despicătură în gheață. Gulp! Și pe asta trebuie noi să mergem până in partea cealaltă? Gulp ... again!

Aici cred că a fost punctul în care am fost cea mai recunoascatoare Universului că nu am rău de înălțime – dar deloc. M-am concentrat pe pași – unul în fața celuilalt. Încet, încet, cu grijă, răbdare și migală. Am coltari, nu pot sa alunec de pe vârf, zăpada e bătătorită de către alții care au mers pe aici, totul este înghețat și nu există risc de avalanșă, atâta vreme cât toată lumea își ține gura și nu urlă vreunul de fericire că a ajuns pe vârf. Astea erau gândurile ce mi se perindau prin căpșor, în timp ce mergeam cel mai conștient mers din viața mea :))) Din când în când Cornel, care era în față mea, o lua ceva mai repede și simțeam cum mă trage. Atunci mă apucă panica și strigam încet, cât de încet puteam eu astfel încât să mă audă totuși :

- Cornel, mai încet! Te rog, mai încet! Ȋncet şi sigur, încet şi sigur .....

Radu, din spatele meu:

Mergi, mă, normal! Ai colţari, calcă pe toată talpa!

Normal? Cum să merg normal, deobicei merg pe șosea, nu pe banda din mijlocul acesteia sau pe bordură. Acum pot spune că merg pe o bordură ..... cu hău împrejur :))

Nu știu cum am ajuns în vârf, care e practic un mototoi de zăpadă – fără indicator, fără nimic. Erau doar câțiva oameni acolo, pe care a trebuit să îi așteptăm în potecă să înceapă coborârea, așa de îngust era spațiul. Și yaaay, am ajuns – Punta Parrot, 4.438 m! Cel mai extrem vârf de până acum! Yu-huu, sunt mândră de mine :)

Nu am putut stă să facem o fotografie, nu prea ai cum să stai pe acea cornișă. Așa că am început să coborâm ușor și am făcut câteva cadre un pic mai jos. Să savuram victoria :)

Selfie in apropierea varfului :)

Am făcut popas de hidratare și așteptare a grupului ce ne urma lângă niște stânci, unde eram în perfectă siguranță. De aici mai avem de coborât până jos în vale, pe ghețarul Sesia, și de acolo se urcăm până la Margherita la cabană. Și gata pe ziua de azi. Adică ... gata pe ziua de azi? Așa de scurt? Păi la câtă adrenalină am eu acum în sânge, mai-mai că m-aș mai duce să mai urc vreun vârf sau două :)))) Nu putem însă din cauza căldurii – afară este extrem de senin și există marele risc să facem insolație, exact că în prima zi. Așa că mai bine stăm cuminței la cabană și lăsăm cățăratul pentru ziua de mâine. Pentru că este și mâine o zi :)





Eliberată de tensiunea mersului pe poteca îngustă, am putut sa îmi rotesc mai bine ochii împrejur. Suntem deasupra norilor, într-un peisaj de basm. E ... divin! Atâta frumusețe adunată într-o singură privire ... e aproape ireal! Alergam de colo colo și făceam fotografii, sperând să prind cât mai mult din toată splendoarea ce mă înconjura. Trag cadru după cadru, de parcă aveam aparat cu declasare automată.  Cum poți să te abții :) ?





Grupul doi la coborare ... cu luna in spate:)

I'm flyiiiiiing :D


Ghidul nostru, Cornel :)

Love, love, love ... la prima ascensiune :)

După ce a coborât și celălalt grup, ne-am pus din nou în coardă și dă-i la vale! Am ajuns în timp record pe ghețarul Sesia, că deh, așa-i la coborâre – rapid, rapid! Eram destul de încinși, și când am ajuns și la soare – bine ați venit la Tropice! Mie cel puțin îmi era așa de cald, încât a fost nevoie să  rămân doar într-o bluziță subțire, căreia i-am suflecat mânecile. Și tot simțeam că ard! A fost nevoie să las casca (insolaţieee!) și mănușile în mâini, să nu îmi înghețe pe piolet, ne-am dat cu un nou strat de cremă de soare și ... hai, spre cabană! Nu cred că mai este mult!

Punta Parrot din spate :)

Traseul începe cu un urcuș destul de abrupt – sau cel puțin eu așa l-am perceput. Oboseala din mine, plus altitudinea care tot creștea au început să își spună cuvântul. Mergeam încet de tot, numărând pașii în gând, cu gândul numai la odihnă de la cabana și la faptul că gata! Asta este tot pe ziua de azi. Este ultimul urcuș. Urcușul final! Hai, că se poate!

Traseul cotește ușor spre stânga, după care ajunge într-o șa, de unde se putea vedea cabana și vârful Zumstein. Când am ajuns în șa deja simțeam că nu mai pot. Mă descărcasem că o baterie supra-solicitată și abia dacă mai aveam energie să merg. Și deși vedeam cabana, vedeam că mai e maxim jumătate de oră până la ea în mers de melc .... tot nu mă ajuta. Energia mea nu mai dorea să coopereze cu mine. Și nici corpul meu, care refuza să mai înainteze.

La nici cinci minute m-a luat durerea de cap. Una cruntă, ascuțită, că și cum cineva mi-ar fi înfipt pioletul la baza craniului. O durere care pur și simplu nu mă mai lăsa să gândesc, d-apoi să mă coordonez să înaintez. Așa că m-am oprit pur și simplu, pe potecă. Cornel a simțit  că nu mai înaintez și s-a întors să vadă ce s-a întâmplat. Cred că s-a speriat un pic de mine- eram palidă și cu lacrimi în ochi de la durere. Dap, începusem să plâng, așa de tare durea!

I-am spus că nu pot să mai merg, că am nevoie de o pauză. Ne-am dat din potecă și a început să mă sfătuiască să respir adânc și să mă încurajeze, că nu mai e mult, că mergem încet etc. Și mi-a dat niște suc de ceva, să îmi iau niște zaharuri, să am ce arde la urcare. Și după aceea a spus ceva ce m-a făcut să râd:

-     Cati, stăm aici cât vrei şi cât ai nevoie. Uite acolo cabana, mai e un pic până la ea, urcăm şi în două ore dacă e nevoie. Dar eu elicopterul nu îl chem pentru tine!

Mă şi vedeam purtată de elicopter 50 de metri până la cabană, ca o prinţesă :)))))

După vreo 10 minute mi-am mai revenit și am pornit ușor-ușor pe traseu. Nu știu ce  suc mi-a dat Cornel, suc de portocale sau suc magic, cert e că mi-a dat ceva energie și am reușit să urc cât de cât în ritm decent. Ultima curbă a treseului, exact înainte de a ieși pe vârf, m-a prins extrem de fericită. Siiiii ..... am ajuns, da! Vârful Gnifetti – 4.454 m! Recordul absolut de azi, din tura asta și din toată viața mea de munţomancă! Am ajuns! Am ajuns!

Nu pot descrie în cuvinte bucuria și ușurarea pe care am simțit-o atunci. Mă bucuram că am ajuns, că nu am renunțat, că mi-am depășit recordul, că s-a terminat cu escaladarea pe ziua de azi.... nici nu știu care era motivul principal. Cert e că eram fericită, foarte fericită că am reușit cu toții să ajungem aici. Hoo-ray :) !

Toata echipa pe varf. Hoo-ray!


Sa sarbatoriiim :)!

Cabana Margherita
Panorama din fata cabanei

După obișnuitele fotografii, am intrat cu toții în cabană. Ne-am lăsat bocancii și bețele de trekking în camera special amenajată și am mers direct în sala de mese, să mâncăm ceva. Am  vrut ceva ușor, așa că am luat o ciorbă. M-am dus la bar, am dat comandă, iar ei mi-au dat un disc ciudat, electronic, cu un număr pe el. Oookay, și eu ce să fac cu ăsta? Mi-au explicat – e că un fel de număr de comandă. Când sună, știi că e gata ceea ce ai comandat. Ce fain :)

Sala de mese
Cu o abatere mica... dar suntem sus!
Cabana este ... extraordinară! Pe lângă sala de mese care este imensă, au și balcon și .. țineți-vă bine ... bibliotecă! Da, bibliotecă la 4.500 m! Și nu una mică, nu nu ! Una mare, plină numai cu cărți de munte, în toate limbile posibile! Uuuu, cât de interesant! O să am ce face după-amiaza!
După ce am mâncat ciorbă am mers sus să ne cazăm – stăm undeva pe la etajul unu. M-a surprins faptul că la ei nu există camere, toate sunt open space. Adică nu ai intimitate foarte mare, toată lumea care urcă scările vede ce faci tu. Dar ce contează :)?

Pe balcon, cu papuci roz si doua perechi de ochelari la ochi :)))




De ceea ce m-am temut nu am scăpat – m-a luat din nou răul de înălțime. De data asta sunt la nivelul doi – cel trecut de 4.400 m. E mai bine că prima dată, doar am antrenament deja :))! Și am făcut și un pic de insolație – ceea ce e ... de vis :)))! Nu puteam face mare lucru, așa că am mers jos la bibliotecă, am luat o carte cu povești scurte în engleză și m-am băgat în pat, cu sticlă de apă lângă mine. Mai citeam, mai luăm o înghițitură, mai adormeam și visam .... Ce mai, după-amiază de munțoman .. la înălțime :)

Undeva pe la ora 18, când deja mă simțeam mult mai bine și eram plictisită, îmi ajunge la nări un miros familiar. Un miros ce mă face să mă ridic din pat că o jucărie cu arc și să adulmec precum un câine de vânătoare .... cartofi prăjiți! Au cartofi prăjiți! Și îmi e așa de poftă, cum nu mi-a  mai fost niciodată :)))

Mă duc jos și întreb cât costă o porție. Tipa de la recepție îmi taie din elan, spunând că sunt doar pentru cei care au cina inclusă. Dar că pot veni peste vreo oră, când termină ei de servit, și dacă rămân îmi dau și mie o porție. Cred că nu mai are rost să spun cum a trecut ora aceea nu :)))? Cu încetinitorul :)))  Am coborât plină de speranță și noi și m-am dus la recepție, întrebând de  mult-doriții cartofi. Și mai iau! Yaaay! Am comandat porţie dublă, chit că era 5 euro una și nu erau prea mulți în farfurie. Dar te pui cu pofta omului :))))))?

 Am urcat în cameră, ținând farfuria că cel mai prețios trofeu din lume. Toată lumea dormea sau moțăia. Am mers la fiecare dintre ei, punând farfuria sub nas. Și nu exagerez – toți au tresărit și au făcut ochii mari de tot, adulmecând cu poftă. “Cartofi prăjiți? De unde ai cartofi prăjiți?” După care le ofeream să ia și treceam la următorul. Uite așa faci o mână de oameni fericiți cu o farfurie de legume prăjite :)))

Prima poza cu mancare. Dar a meritat :))))

Seara am asistat la un eveniment foarte fain – a venit elicopterul să ia pe cineva care avea o infecție la ochi. Am rămas surprinsă de măiestria celui care pilota, deoarece a fost nevoit să aterizeze pe o porțiune extrem de îngustă, pe un vânt care bătea destul de tare. A încercat o dată să aterizeze, nu a reușit, s-a înălțat și a mai dat o tură, și a încercat din nou. De data asta a fost ok și în maxim 20 de secunde deja oamenii de la sol urcaseră în avion 2 persoane împreună cu rucsacii lor. Wow, asta da măiestrie!

Apus de soare :)




Eh, și gata! S-a mai dus o zi ..... mâine facem drumul de întoarcere. Și fiindcă nu avem multe de făcut, ne putem permite “luxul” de a ne trezi la 6 dimineața. Wow, cât de târziu! Deja mă obișnuisem că la ora aceea să plecăm în traseu! Dar gata, la somn ..... o să ne prindă bine, după toată aventura de azi. Noapte bună ...

Detalii tehnice:

Traseul pe Google Maps:



Traseul pe Google Earth:



Elevaţia traseului:




Informaţii utile:

Cabana Margherita este cea mai înaltă cabană din Europa – situată la 4.554 m, pe vârful Gnifetti.
Pentru a dormi la cabană este nevoie să faceţi rezervare.

Preţuri, aşa cum sunt afişate la ei:
- Loc în cameră, în pat cu saltea şi pătură : 18 E pentru membri, 33 E pentru restul
- Ȋncălzirea camerei: se adaugă 30% la tariful de cazare
- Demipensiune (cu cină şi mic dejun) : 72 E pentru membri, 87 E pentru restul
- Loc la masă pentru cei ce nu consumă produsele lor: 3 E
- Supă: 7 E pentru membri,  8.5 E pentru restul
- Ceai: 2 E (cred ca l-am prins noi la reducere!)
- Ciocolată caldă, cafea: 2.5 E pentru membri, 3.5E pentru restul
- Apă la 0.5 – 2 E, apă la 1 L – 4 E
- O bere: 5-6 E

Cabana este dotată cu baie interioară, Wi-fi gratuit, prize pentru încărcarea device-urilor şi minunata bibliotecă, de unde aveţi ce alege pentru a citi :)


Cati :) duminică, 17 ianuarie 2016 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube