vineri, 18 decembrie 2015



Nu am dormit aproape deloc. Eu și somnul ne-am jucat de-a v-ați ascunselea – și el a câștigat cu brio!
 
Mă credeam cea mai mare norocoasă că am avut până la ora culcării puțin rău de altitudine, ba chiar mă simțeam vioaie și fericită, în ciuda urcușului și a micului antrenament. însă toate s-au schimbat deîndată ce am pus capul pe pernă și am încercat să adorm – răul a venit peste mine că un tsunami: brusc, rapid și neîndurător. Mi-a dat niște dureri de cap groaznice și o amețeală păcătoasă, de nici nu mai știam dacă stau și se învârte camera sau dacă mă învârt eu în loc. Stomacul meu începuse să “cânte” și dădea semne de adâncă generozitate, dorind să îmi readucă aminte ce am mâncat cu câteva ore înainte. Nu, mulțumesc, știu deja!

Am încercat să găsesc diverse metode că să îl fac să se diminueze – pierdusem speranța de a-l face să dispară complet. După câteva tentative nereușite, am descoperit că dacă stau nemișcată pe spate parcă nu mă mai doare așa de tare. E ca și cum dacă stăteam FIX paralelă cu solul durerea nu mă vedea. Cum mă mișcam uuun pic mai la stânga sau mai la dreapta – Bum! Durerea mă găsea din nou, cu forțe proaspete. Dar hei, mă bine decât nimic! 

Acum să văd dacă pot să adorm așa – deobicei mă ghemuiesc pe o parte când vreau să dorm, pe spate mi-a fost întotdeauna dificil să dorm. Având însă în vedere că asta e singură opțiune, pare chiar tentant! Am reușit să moțăi de vreo câteva ori, însă în secunda în care corpul meu încerca să ajungă în postura normală de somn – yeap, exact, durerea reapărea și mă trezeam. Luăm din nou poziția de drept culcat (oare pentru a câtă oară ?) și închideam ochii, încercând să nu mă mai gândesc la vâjâitul din cap. Tentativa de somn, dubla 5.467 .... Sau e mai mult? Cine mai știe ..
  __________________________________________________________________
Când: august 2015
Parteneri de tură: ghizii Transilvania Adventure + grupul nostru
Traseu: Cabana Gnifetti (3.647 m) – Vârful Vincent (4.215m) – Vârful Balmenhorn (4.167m) – Vârful Ludwigshohe (4.341m) - Cab Gnifetti
Tip traseu: hiking pe ghetar, plus o mică portiune de urcat pe stâncă pentru a ajunge la Cristo de le Vette (pe Balmerhorn)
Durată traseu: 8 ore, cu multe pauze
Lungime traseu: aproximativ 6.7 km
Altitudine minimă/maximă3.647 m (Cab Gnifetti)/ 4.341 m (vârful Ludwigshohe)
Diferență de nivel pozitivă: aproximativ 694  m
Urcare/coborâre : +920m/ - 920 m
Stare marcaj: nu exista marcaj! Singurul indiciu ale traseului sunt urmele lăsate de cei care au trecut înainte, şi vă sfătuiesc să le urmaţi temeinic, mai ales până când ieşiţi în creastă şi treceti de zona cu crevase. În situaţia în care urmele se termină brusc lângă o despicatură, nu staţi pe gânduri – ocoliţi :)
Surse de apă: toată zona e sursa de apă – îngheţată, ce e drept, deci nu vă bazaţi pe ea. Luaţi-vă apă de la cabană sau umpleţi-vă termosurile cu ceai cald, înainte de a pleca pe traseu – se dă gratis la micul dejun. Şi e delicios :D
_________________________________________________________________

Alarma de la 04:30 m-a prins între două reprize de moțăială. Am oprit-o și m-am ridicat cu greu, o dată cu durerea ce creștea în căpșorul meu. Parcă e din ce în ce mai rău! Cum o să pot eu să urc cu toată amețeala asta? Abia dacă văd pe unde merg, cum o să pot să mă strecor printre crevasele ce se cască la fiecare pas ? Sper să îmi revin ... și repede!

Am ajuns în sala de mese exact la timp pentru micul dejun de la ora 05. Este tip bufet suedez și poți alege să mănânci ce vrei, oferta este foarte variată – cereale cu un fel de iaurt (panna), dulceață, gem și unt, ouă fierte, diverse tipuri de carne, suc de portocale, ceai și cafea la discreție. M-am gândit că ar fi bine să mănânc ceva cu multe proteine, mă așteaptă o zi de efort și urcuș. Așa că mi-am umplut farfuria cu ce mi-a surâs în acel moment și m-am așezat la masă, alături de alți colegi ce sosiseră între timp.

Așa am descoperit un alt efect secundar al răului de înălțime: nu puteam să mănânc mai nimic! Nu pentru că nu îmi era foame, ci deoarece stomacul meu avea tendința să îmi returneze tot ceea ce înghițeam. și îmi era greață ... foaaarte greață de orice mâncam. Am încercat să schimb repertoriul de mâncare, să trec pe dulceață și unt – dar de unde! și parcă mai rău îl enervasem, acum mi se făcea rău doar uitându-mă la mâncare. Hmmm, deci adio mic dejun! Sper să mai am câteva rezerve strategice de energie, ca dacă nu ... nu știu ce ard eu azi la urcare!

Cornel se uită la mine cum mâncam că o prințesa mofturoasă – câte o firimitură la fiecare îmbucătură.

          -  Eşti bine?
-     -  Nu prea ... Mă doare capul la orice mişcare, simt o greaţă de parcă aş fi însărcinată de două ori, iar stomacul meu e în greva foamei! Nu ştiu dacă o sa pot să urc azi ...
-        -  Hai că vedem ce facem! Începem să mergem şi vedem cum te simţi atunci!

Am plecat cu o întârziere de o oră față de ora stabilită, când afară deja începuse să se lumineze bine. Nu era nici o grabă, oricum calculasem traseul astfel încât să ne întoarcem înapoi la cabană foarte devreme, până în ora 14. și asta deoarece nu puteam merge foarte mult la prânz, când era soare și zăpușeală ca la Tropice – riscam să facem insolație, și chiar una foarte gravă. Dar e ok! încercăm să ne mișcăm un pic mai repede pe traseu și recuperăm noi!

Ne-am echipat exact la începutul traseului, după ce am coborât mică porțiune de via feratta de la cabană. Coltari, piolet, ham, legați în coardă .... și să purcedem! Am ocolit cabana prin dreapta și am după aproiximativ 10-15 minute de mers lejer am intrat pe urmele celor care s-au trezit mai de dimineață.

Prima parte a traseului șerpuiește printre crevase de diverse dimensiuni – de la mici crăpături în gheață până la hăuri imense și adânci, de ți se tăia respirația când treceai pe lângă ele. Cred că cea mai mare pe care am văzut-o avea cel puțin 4m lățime, lungime cu duiumul și vreo 15 adâncime – porțiunea vizibilă, cel puțin, pentru că se mai continua și îngusta în partea de jos.  Sunt într-adevăr spectaculoase, cu toate straturile de zăpadă de diverse culori și nuanțe la vedere, cu multitudinea de țurțuri de un albastru ireal și translucid. Aș fi vrut să fac muuuulte fotografii, însă eram în coardă, legată de ceilalți, și abia puteam să merg de oboseală – d-apoi să mai trag și cadre!

Niste ...riduri montane. Crapaturi :)))

Cornel si crevasa :D

Mă simțeam extrem de stoarsă, de sleită de puteri. Durerea de cap începuse ușor-ușor să dea semne de plictiseală și dorință de plecare, și cu toate astea de-abia reușeam să urc. Lipsa de oxigen își spune cuvântul și fiecare pas pe care îl fac cere concentrare și căutare de resurse de energie. Resurse pe care nu prea le am, fiindcă urc pe stomacul gol, stropit pe alocuri cu un pic de ceai și cafea. Băăăi, și e greu!  Mult mai greu decât m-am așteptat (de parcă știam la ce să mă aștept :)) !). Dar nu mă laș eu una cu două! Chit ca merg încet și îmi ia două ore să urc panta asta, tot nu mă laș! Chit că  merg singură cu Cornel, și tot o să ajung pe un patru miar astăzi! M-am antrenat toată vara pentru asta și pot. știu că pot!

Panorama aproape de iesirea in creasta

Panta s-a accentuat un pic în partea de sus, exact la ieșirea din ultima porțiune vizibilă de la cabană. De aici traseul cotește ușor spre dreapta și ne scoate într-un imens luminiș  înghețat, cu o ditamai crevasa în fața noastră, lățită pe întreg orizontul de vedere. Şi deși sunt epuizată de parcă am alergat două maratoane, pentru o secundă uit de toată durerea din mușchi și oboseală și mă bucur de peisaj. E supeeeeerb! E incredibil cum poate exista atâta frumusețe într-un tablou cu câteva nuanțe – albul zăpezii și albastrul cerului, atâta pace și liniște  linii simple de curbe, brăzdate pe alocuri de potecile făcute de cei  mai matinali  ca noi. Îmi venea  mă ciupesc,  visez  sau nu …. Dar eram prea obosită de la urcat :))

Crevasa cea mare si albastra

Am trecut cu bine crevasa cea mare și ne-am trezit pe platou, înconjurați din toate părțile de vârfuri, semețe că niște santinele. Şi de unde suntem noi, par mai mult dealuri decât munți fioroși de piatră – ceea ce e bine, nu ? Un deal se urcă mai ușor decât un munte, e simplu – pui un picior în față celuilalt de vreo câteva sute de ori și ai ajuns! Floare la ureche! Sau fulg de nea la ureche, flori nu prea găsești pe aici :)

Eh, dar de unde! Parcă devine din ce în ce mai greu! Chiar dacă organismul meu s-a acomodat cât de cât cu oboseala și necesarul de efort (și încă habaaar nu am de unde își ia energie, pe bune!), faptul că se urcă în continuare mărește constant dificultatea ascensiunii. La propriu, mi se taie respirația! Si nu de la peisaj! Am momente când abia mai pot să mai respir, în care trag aer adânc în piept și parcă nu intră oxigen, în care îmi vine să mă trântesc cu fața înainte în zăpadă și să strig : Nu mai pot! Sunt obosită, nu pot să respir, abia pot să mă mișc! Dar de fiecare dată când vreau să fac asta mă simt trasă de colegul din față, și îmi aduc aminte ca mai am și colegi în spate. Încă un pic, încă un pic ..

“Deluşorul” nostru era în partea dreaptă – și părea cel mai amenințător dintre toate. Din punctul în care stăteam noi nu reușeam să îi vedem vârful – sau cel puțin eu nu îl intuiam. Urcăm în zig-zag-uri strâmte și scurte, pe urmele celor care au fost aici înainte sau ne croiam noi un drum, imprimând urme proaspete de colţari pe zăpadă. Cred că până la prânz vârful ăsta o să arate că o bezea ciufulită, așa de mulți eram aici :))

Urme deasupra norilor
Am fost foarte bucuroasă să observ că, cu toată oboseală și încetineala cu care ne mișcam, nu eram chiar cei mai lenti – am întrecut unul sau două grupuri de alpiniști. Uite mă, că există și viteza a doua în marșarier, nu numai prima, cu care mergeam noi! Asta mi-a dat oarecum un strop de încredere și niște resurse nebănuite de energie. L-am rugat pe Cornel să mergem un pic mai încet și noi, astfel încât să îmi pot doza mai bine mersul, și am început să număr pașii (unu, doi, unu, doi!), să am o ocupație, să îmi distrag mintea de la senzația de durere din mușchi. O să am suficient timp să admir peisajul de acolo de sus ….

Nu știu exact cât a trecut de când am început să număr – un minut, cinci sau jumătate de oră. Eram atentă la cadența pașilor și la tensiunea din coardă ce mă lega de cel din față. Tensiune care la un moment dat a dispărut. Uuuu, ce s-a întâmplat ? Facem un mic popas înainte de a ajunge … pe vârf! Am ajuns pe vârf!  Am ajuns, am ajuuuuuuns! A trebuit să îmi repet de mai multe ori, astfel încât să fiu convinsă de asta. Finally, am ajuns- primul patru miar din viața mea, Punta Vincent – 4.215 m :D!

Yaaay, am ajuns!

Sentimentul de copleșitor, și nu știu exact de ce să mă bucur prima dată – de doborârea recordului de înălțime, de  faptul că am ajuns aici în ciuda oboselii și a aclimatizării lente sau de panorama superbă ce se deschidea în fața ochilor. Spun cu mâna pe inimă, și nu cred că mă înșel – e cel mai frumos peisaj montan ce mi-a fost dat să îl văd până acum. Unul în fața căruia rămâi cu gura căscată și îți apare o lacrimă de fericire în  ochiului, dar o ștergi repede, că exista pericolul să îți înghețe. Atâtea creste cu  capetele-n nori şi înfofolite până-n  gât în zăpadă nu mi-a fost dat să văd  niciodată! Băăăăi, îmi vine să urlu de fericire!  În gând totuși, să nu iscăm vreo  avalanşă :)



[Instrucţiuni vizualizare panoramă 360 gradeaceasta are două butoane de play – unul mai mare (situat în stânga) şi unul mai mic (la dreapta). Dacă daţi click pe primul, panorama se va deschide fullscreen. Dacă îl utilizaţi pe al doilea, aceasta va rula în interiorul postării. Ȋn ambele cazuri, este nevoie de câteva secunde pentru ca imaginea să se încarce complet şi să apară clară. Tot pentru claritate mărită selectaţi din partea dreaptă jos opţiunea de 978p. Enjoy!]


Fericireeeeee :D

Cornel, ca un ghid bun ce este, a început  să ne instruiască cu privire la vârfurile din jur. Am reținut doar Dufourspitze (4.634 m) şi punctul unde trebuie să ajungem mâine –  cabana Margherita, de pe vârful Gnifetti (4.554 m).  Care pare foaaaarte departe, fiind  cocoţată în vârful “dealului” de vis-à-vis. Până  acolo avem de mers mâine? Uuu, pare mult, muuult de mers!  Şi mult mai mult de urcat  decât astăzi! O să doară  - big time!

Panorama de pe Punta Vincent - in stanga e Dufourspitze

Panorama de pe Punta Vincent - Varful Gnifetti si cabana Margherita - e acolo, va asigur :))))

Avem noroc de o vreme fără prea mult vânt, care ne-a permis să zăbovim pe vârf vreo 10 minute. Am făcut câteva fotografii (noroc cu Cornel că avea tricolor la piolet, steagul pe care eu îl luasem special pentru tura asta dispăruse în mod subit – cred totuși că a rămas acasă, de teamă să nu i se facă dor de țară :))! ) și am început să îi dăm ușurel  la vale , pe aceeași potecă pe care am urcat. Uuu, dar ce e asta? Mă mișc așa de bine la vale! Parcă am lăsat toată oboseala și toată durerea de mușchi acolo pe vârf și acum zburd că o căprioară. Îmi vine chiar să o iau înainte :)))

Coborârea este foarte rapidă și ajungem în timp record jos, în vale. De aici purcedem către următorul vârf de atins pe ziua de astăzi- Vf Balmerhorn (4.167 m) sau Cristo delle Vette – datorită statuii aflată pe vârf.  E mai puțin de urcat, însă la fel de solicitant. Se pare că azi mi-am uitat tracțiunea integrală la cabană :))

Ultimul urcus inaiinte de Balmerhorn

Balmerhorn si Cristo delle Vette

Vârful propriu-zis este o protuberanță de stâncă, înaltă de câțiva metri, pe care trebuie să faci un pic de via feratta că să ajungi sus.  A trebuit să stăm un pic la coadă, până coborau cei care se aflau deja pe vârf, după care am urcat și noi. Yu-huuu, al doilea obiectiv atins pe ziua de azi și al doilea patru miar! Me sooooo happy!

Panorama - Punta Vincent si Balmerhorn

Fiind numai noi aici, am putut să rămânem mai mult. Am putut să trag mai multe cadre și să mă bucur de peisaj.  Jos, lângă noi, se afla bivuacul Felice Giordano – un fel de refugiu cum este pe la noi. Auzisem ieri povești cu acest bivuac de la Cornel – cum că el este aici doar pentru motive de urgență (cum este orice refugiu, de altfel), însă sunt perioade în care un grup de oameni urcă și rămâne aici câteva săptămâni la rând. Eram curioasă dacă acum sunt oameni în el, însă nu am mers să văd – perspectiva colţarilor pe pietrele ce ajung până la bivuac și a scrâșnetului de metal pe piatră au fost suficiente să îmi taie elanul. Hai mai bine să ne odihnim, că aici avem unde stă jos. Şi hmmm, ce bine e ….

Fericire la patrat!

Bivuacul

Asta mica tot zburatacea prin jur. E singura forma de viata pe care am observat-o prin pustietatea asta inghetata

După ce am coborât de pe vârf, am făcut o mini ședință tehnică. Erau unii oameni foarte obosiți, care doreau să se întoarcă la cabană, și erau alții care doreau să continue – mai aveam cel puțin un vârf de atins, conform planului de azi. S-a stabilit că unul dintre ghizi să îi ducă pe doritori la cabană, iar celălalt să continue traseul. Ok … și eu ce să fac? Inițial doream să plec și eu, mă simțeam sleită de energie. Însă șederea de pe Balmerhorn și câteva crănţănele (daa, pot să mănânc! Hoo-ray!) m-au făcut să mă răzgândesc – mai pot să mai urc un vârf.  Timp este, determinare la fel, dorință la fel – așa că hai, al treilea o să fie cu noroc! La … ce vreau eu :)))

Panorama - Dufourspitze, un varf caruia nu ii stiu numele, Ludwigshohe, Corno Nero (de la stanga la dreapta)

Şi de data asta a fost mai ușor, deoarece traseu mergea pe platou – nu a mai fost nevoie să coborâm într-o vale și să urcăm așa de mult. Traseul urcă lin de tot, aproape în linie dreaptă, ceea ce ne-a permis să stabilim un ritm aproape constant de mers. și pe la jumătatea acestuia am avut o super surpriză – s-a deschis panorama în partea stângă și au apărut și Alpii Elvețieni. Ascuțiți, aspri, duri, semănau cu o grămadă  de spini de trandafiri ce se holbau la cer. Şi cel mai important spin – Matterhorn-ul! Yaay, uite-l mă, în sfârșit! Pare amenințător de la depărtare, cu fețele alunecoase, netede  și foaaate neprietenos. Şi totuși, sunt oameni care l-au cucerit, și pe unii chiar îi cunosc. Nu pot decât să îi admir, eu nu aș avea curajul. Cel puțin nu încă :)

Dragoste la prima vedere :D

Ultimul vârf cucerit astăzi este unul căruia mi-a luat muuult până să reușesc să îi pronunț numele – Ludwigshöhe, 4.341 m. Ascensiunea am fost ușoară, și asta deoarece traseul și-a păstrat panta ușor înclinată și nu am avut de trecut decât două crevase destul de mici - una exact la baza vârfului, mai lată,  și una îngustă în vârf. Şi hoo-ray pentru a treia oară! Hoo-ray pentru reușită și hoo-ray pentru că nu m-am lăsat. E bună și încăpățânarea asta la ceva :)))

Zambet tricolor .. pentru a treia oara !

Pe acest vârf nu am putut sta foarte mult – bătea un vânt de era să ne dea jos pe toți. Ne-am echipat și am pornit-o în pas vioi pe traseul spre cabană – teoretic același pe care am venit. Oamenii însă au vrut să facă un popas și la Corno Nero (4.322 m), să ajungă și în vârful lui. Mă încânta și pe mine ideea, doar că la vederea lui … hmmm, mai bine nu! Vârful asta e mai tehnic, ai nevoie de pioleți de escaladă și un munte întreg de concentrare. Ar fi riscant să mă duc, nu mă simț confortabil cu încercarea de a-l cuceri. Așa că mă fost de acord să rămân la bază să îi aștept, în timp ce ei urcau.  Am avut noroc că oamenii mai aveau niște haine în plus în rucsac și mi le-au dat, că să nu îngheț așteptând – m-am blindat până arătam și mă mișcam că Shrek în haine de împărat, am cedat pioletul meu cuiva și am rămas în zăpadă, așteptând oamenii, făcând ceea ce îmi place mie cel mai mult – fotografii!

Colegii la urcare

Crevasa de la baza varfului

Dulap de haine ambulant :))))

Sus sus, tot mai sus!
Vf Corno Nero, cu statuia din varf ... si un alien zambaret :)

După vreo 20 de minute de când oamenii au urcat s-au întâmplat două evenimente în paralel – vremea s-a stricat și a sosit un grup de 4 alpiniști, care doreau și ei să urce pe Corno Nero.  Afară s-a lăsat un frig naprastic, accentuat de vântul care începuse să sufle destul de tare. și dacă mie îmi e frig, care am un șifonier de haine pe mine, cum le-o fi celor de sus, care sunt în tricou sau o gecuta? Brrrr, mă ia cu înghețul numai când mă gândesc!

Grupul de 4 alpiniști a văzut că sunt oameni care vor să coboare de pe vârf. Prima dată a coborât Cornel, înfigând pitoane de gheață și făcând asigurări, după care a stat la bază și îi ghida pe cei care coborau – între timp se lăsase o ceată de abia vedeai la 10 m în față, așa că oamenii aveau nevoie de indicații bune pentru a coborî în siguranță. Însă nu le-a păsat. și au început să urce. Iar când se intersectau cu ai noștri, treceau peste ei. Da, am spus bine: PESTE EI. Traseul era foarte îngust și aveau un singur sens. În secunda aia îmi venea să le urlu vreo 2-3 cuvinte de dulce în română – cum floricelele mele să treci peste un om, de parcă ar fi un bolovan sau un morman de zăpadă? Unde e camaraderia de munte, unde e respectul față de cel de lângă tine? Se topea vârful dacă așteptau 15 minute până când coborau toți? Mamaaa, și ce le-aș mai fi spus …. M-am enervat, pe bune că m-am enervat! Îmi venea să arunc cu bulgări de zăpadă în ei, că altceva nu era indicat să fac! Floricele și parpalaci prăjiți …..

Până au coborât toți în siguranță (pfiu!) eu eram deja un sloi de gheață. M-au luat în brațe și m-au masat ușor, să îmi revină circulația în mâini (nu îmi mai simțeam mâinile, cu toate perechile de mănuși aferente!) și i-am rugat să ne punem repede în mișcare, să mă incălzesc! Zis și făcut! Ne-am legat cu toții în coardă și hai la vale, departe de “minunații” alpiniști.

În câteva minute a început să ningă. Şi ningea frumos, cu fulgi mari și deși. Eheee, ninsoare în august, și asta e o premieră pentru mine! Şi ce schimbare bruscă de vreme – de la cer senin și vizibilitate infinită până la ninsoare și nori densi, prin care nu puteai zări mai departe de 30m. E bine că mai avem puțin și e doar coborâre! Abia aștept să pun piciorul în cabană, să mă încălzesc!

Am ajuns la crevasa cea mare și lată de la baza vârfului Vincent și i-am dat în continuare în jos.  Norii deveniseră și mai densi, abia dacă se mai vedea la 10 m.  Aveam însă noroc cu urmele lăsate de cei de dinaintea noastră, după care ne puteam ghida. Până la un punct au existat 2 sau 3 fire de urme paralele, însă pe măsură ce coboram erau din ce în ce mai multe și în direcții diferite. Mă bazam pe Cornel, care era în față, că știe încotro mergem. L-am urmat, căscând ochii în stânga și dreapta, încercând să îmi aduc aminte de peisajele dimprejur.  

Când am ajuns la o porțiune de ghețar gri și foarte brăzdat, ne-am oprit. Nici unul dintre noi nu recunoștea acea porțiune și atunci ne-a fost clar – ne-am rătăcit. Ne-am rataciiit! Pe ceață, într- o zonă în care nu sunt marcaje și crevasele sunt la fiecare pas. Fără panică, fără panică … Ah, și afară începe să plouă! Minunaaaat!

Ceața s-a ridicat pentru o secundă și undeva în partea stângă am putut vedea silueta unei cabane. Uu, aia să fie cabana noastră? Cornel s-a dezlegat și a pornit spre ea, iar un coleg a luat-o în sus, în partea opusă, pe cărăruia ce se piedea în nori. Ceilalți stăteam cuminți și așteptam, îndesându-ne nasurile în geacă, să ne protejăm de vânt și de ploaie. Bine totuși că nu e chiar așa de frig …

Cornel se întoarce după vreo 10 minute … silueta pe care o văzusem noi este de la refugiul Citta din Mantova. Aha, deci înseamnă că Gnifetti e în sus, pe acolo pe unde a luat-o GMK. Îi dăm și noi voinicește în sus și la scurt timp distingem via feratta ce trebuie parcursă pentru a urca la cabană. Hoo-ray pentru noi! Urcăm cu mare grijă (totul era ud) și intrăm în cabană exact când începe să toarne cu găleata, undeva în jurul orei 15.  Pfiu, ce noroc am avut! încă 2 minute și ne făcea ciuciulete :)!

Lăsăm pioletii, bocancii și parazapezile la intrare, în locurile special amenajate (nu ai voie să intri încălțat cu bocanci în cabană), întindem hainele ude în camera de uscat haine (daa, au și așa ceva! O cameră numai pentru uscat haine! Cât de tareeee!), ne schimbăm în ceva comod … și hai să mâncăm, că stomacelele noastre dădeau serenade! Ah, și ce poate fi mai bun decât o ciorbă caldă și bună ? La ce foame îmi era, e cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată! Miaaaaaam!

Seara am stat cu Cornel la un pahar de vin și de vorbă. Mi-a povestit detalii din plimbările lui prin țări străine și de prin munții de pe unde a fost. și are ce povesti, că s-a tot plimbat! Tot ascultându-l mi s-a aprins un dor nebun de plimbare și de vizitat. De explorat și de cunoscut lumea întreagă. De urcat pe vârfuri înalte și minunat de frumusețile din jur.  și asta am să fac! Am început de astăzi, și o să continui mâine, când vom urca la cea mai înaltă cabană din Europa – Cabana Margherita! Însă până atunci – somn! O să mă bag în pat mai devreme, undeva pe la 21, să am timp să mă odihnesc. Sper că de data asta să dorm – răul de altiudine se pare că a plecat, l-oi fi uitat pe undeva prin zăpada. Așa că sper să am parte de o noapte liniștită.

 Noapte bună! Ne vedem mâine! Aventura continuă!

Detalii tehnice:
Traseul pe Google Maps:



Elevaţia traseului:



Utile:
O noapte de cazare la refugiul Gnifetti costă 40 E, și este necesar să faceți rezervare înainte de a ajunge.
Refugiul este dotat cu anticameră în care este necesar să vă lăsți lași bocancii (sunt rafturi cu cutii numerotate, în care îți poți lăsa ce vrei). În interior se umblă numai cu papuci, pe care îi găsiți tot acolo. 
Refugiul are o încăpere gen mini-bar, cu câteva jocuri și cărți, o sală imensă de mese (aflată la etajul 1), cameră de uscat echipamentul, dușuri cu apă caldă (2 E/15 minute), o baie mare de tot pe etaj și coșuri de gunoi aflate pe holuri.
Surpriză plăcută: în camera mini-bar sunt prize unde vă puteți încărca dispozitivele electronice.
Şi bomboana de pe … ghețar, că nu e tort aici: există Wi-fi gratuit! În creierii munților =)))
 
Iată câteva prețuri de la Gnifetti, să vă faceți o părere:
-           Un ceai: 2 E
-          Cafea, cappucino: 3 E
-          Ciocolată caldă: 3,5 E
-          Bere: 5-6 E
-          Ciorbă: 8 E
-          Apă la 0.5L- 2 E; apă la 1L – 4 E


Atenție: nu există apă potabilă la cabană! La baie este lipit un afiș ce menționează că apa nu este de băut, doar pentru spălat. Nu știu însă dacă e strategie de marketing (să cumperi apa de la ei, care e destul de scumpă) sau chiar nu e potabilă. Eu însă am băut … și am trăit să vă povestesc acest lucru, fără a mă simți rău. Însă nu vă recomand să faceţi ca mine :)
Cati :) vineri, 18 decembrie 2015 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube