joi, 30 iunie 2016


Prima parte a aventurii – traseul până la refugiu și primele impresii sierra-nevadiene le puteți citi aici.
 
Ziua bună se cunoaște de dimineață! Sau cel puțin așa se spune pe la noi, pe la români. Așa am crezut și noi, când am făcut ochi a două zi la refugiul Poqueira, din munții Sierra Nevada, și am văzut că afară nu plouă, în ciuda prognozei ce se încăpățâna cu ardoare să fie udă de dimineață și până seară. Ahaaa, se pare că avem noroc! O să fie …. Uscat, cel puțin uscat. Bună ar fi fost dacă aveam parte și de o bucată ce cer vizibilă. Dar e ok, suntem mulțumiți, uscat e mai mult că perfect :)

Ne facem repede bagajele de ascensiune și coborâm în sala de mese, pentru micul dejun. Este de tip bufet suedez, cu o multitudine de opțiuni – pâine, gemuri, biscuiți, o pastă ciudată de peste și încă o pastă la fel de necunoscută dintr-un alt tip de carne, brânză topită și cereale cu lapte. Ceai sau cafea se putea cere de la bar, și era inclus în prețul micului-dejun. Am mâncat bine, să am suficientă energie pentru ascensiunea ce va urma. Habar nu aveam eu ce bine  o să îmi prindă :)))
  ____________________________________________________________
Când: mai 2016
Parteneri de tură: voluntari (sau nu ) ai Asociaţiei Oxigen
Masiv muntos: Sierra Nevada, Spania
Traseu: Refugiul Poqueira (2.500m) – Vf Mulhacen (3.478m)  - retur Refugiul Poqueira (marcaj numai din momâiţe, lungime traseu 15 km, durată 5h 50 min)
Refugiul Poqueira – centrala Poqueira (marcaj banda galbenă şi bandă albă, pe stâlp, lungime 6 km, durată 2h 15 min)
Tip traseu: hiking
Model traseu: dus-întors (până pe vârf şi înapoi la cabană), apoi coborâre
Punct plecare: refugiul Poqueira
Punct sosire: centrala electrică Poqueira
Dificultate traseu: uşor (şi lung)
Durată traseu: 8h 15 min
Lungime traseu: 21 km
Altitudine minimă/maximă: 3.478m (Vf Mulhacen) / 1.538m  (centrala Poqueira)
Urcare/coborâre:  1.188m m / 2.131 m
Stare marcaj: de la refugiu până pe vârf veţi găsi numai momâi. Traseul nu este foarte bine conturat (de la un punct încolo), aşa ca exista şanse de rătăcire. De la refugiu până la centrala Poqueira veţi găsi stâlpi înfipţi (fără marcaj)  şi marcajul cu cele două benzi pe stâlpi – destul de rari, dar aici e o singură potecă şi e mult mai greu de rătăcit drumul.
Surse de apă:  refugiul Poqueira. De la refugiu până sus pe vârf nu am întâlnit surse de apă. Pe traseul de coborâre de la refugiu la centrală există pârâiaşe din abundenţă, însă nu ştiu cât de potabilă este apa.
________________________________________________________________

Îmi întindeam liniștită o felie de pâine cu unt, când pe ușă intră val-vârtej un coleg de tură și spune pe un ton ce contrasta puternic cu energia intrării:
 
- Haideți afară, sunt căprițe!

Căprițe? A spus cineva … căprițe? Am înșfăcat aparatul foto (yeap, îl am la mine în orice ocazie!) și am țâșnit ca din arc afară, având grijă să fac cât mai puțin zgomot. Fac câțiva pași de pisică-ninja pe terasă și … daaa, uite, căprițe! Una, două, trei, patru … și toate așa de aproape, la maxim 5-6 metri de noi! Pășteau smocurile de iarbă din jurul cabanei, fără nici un fel de stress sau teamă că ar putea fi oameni prin preajmă. Relaxare totală! Stăteam și mă uitam fascinată la ele – e a două oară când le văd așa de aproape (prima dată am dat nas în nas cu ele în Alpii Italieni, și acum în Spania – oare e o coincidență că le văd tot în afara țării?) și sunt tot mai fascinată de animăluțele astea cocoțătoare, mai ales că am posibilitatea să le văd în mediul lor natural. Am tras câteva cadre, după care am lăsat aparatul jos și m-am bucurat de prezența lor. Sunt o minune :) !




Până am terminat noi pregătirile pentru traseu, căprițele erau demult plecate. Ne-am adunat cu toții în fața cabanei, pe la un 08:30, să plecăm în traseu. Și nu putem pleca oricum, nuuu! Avem nevoie de  încălzire, să avem mușchii flexibili și încheieturile unse înainte de a urca. Și ne ia Diana la răsucit, trosnit, flexat și alungit, de credeam că gata, facem exercițiile astea și ne întoarcem în cabană, că nu mai putem merge :)))

Poza de before 
Traseul spre vârf pleacă din dreptul cabanei, pe o potecă extrem de largă și de bine delimitată. Panta este foarte mică, așa că putem să mergem lejer, cu pas întins, fără oboseală sau dificultate. Vremea încă ține cu noi, este foarte înnorat și nu se prea vede nimic la orizont, dar hei! Cel puțin este uscat!





Am mers pe această potecă aproximativ o oră și un pic, moment în care am cotit spre stânga, trecând pe o potecă mai mică și mai pietroasă. Nu mai erau marcaje de nici un fel, ne ghidăm după potecă și momâiţele pe care le ghiceam din când în când. Vremea nu dădea semne de îmbunătățire, ba chiar începuse să picure, ușor-ușor. După care ușor. După care a fost nevoie să îmi pun geaca de ploaie și husa pe rucsac, pentru că începuse să ude binișor. E, asta e, am fost avertizați, ne-am pregătit, ne conformăm! Nu mă deranjează un pic de umeazeala în atmosferă sau pe haine – îmi părea rău că din cauza ceții și a ploii nu pot să văd peisajul. Tot ce puteam zări era la maxim 500 m, nici măcar munții pe care îi admirasem acum 10 minute nu se mai vedeau. Se pare că Spania nu prea vrea să fie văzută :)




Și de aici totul a început să se precipite. Ploaia cea ușoară s-a transformat în rafale cu găleata, după care în lapoviță, după care ninsoare. Când am ajuns în apropierea vârfului Mulhacen II (3.367 m) devenise furtună de zăpadă în toată regula, cu un vânt care te tăia la față. A fost nevoie să facem pauză de echipare, în care fiecare să se blindeze împotriva frigului cu tot ce mai avea prin rucsac. Dacă puteai – la cum bătea vântul, inghetai instant, imediat ce îți dădeai geaca jos :))) Eu am avut nevoie de ajutor la îmbrăcare, după ce mi-am pus polarul, din simplul fapt ca îmi înghețaseră mâinile și nu mai puteam să nimeresc nimic (nici măcar mâneca la geacă). Abia dacă am putut să mă închid la fermoar :-|




Vf Mulhacen II
După ce ne-am făcut curaj și ne-am urnit, în maxim 10 minute totul a fost alb. Abia dacă mai vedeam pe unde mergeam, și asta pentru că preferam să țin capul la cutie, să nu îmi biciuiască vântul fața (cine ar fi crezut că am nevoie de cagulă? Doar mergem în Spania, în luna lui mai, siiiigur e cald!) Îmi făceam din când în când curaj să mai ridic privirea, să mă uit împrejur – pustiu și deșert alb, cu vizibilitate extrem de mică, numai cât să vezi următoarea momâiţă. Numai pentru o secundă, că imediat biciuirea vântului mă făcea să îmi aascund din nou fața, acolo unde era mai ferită. Brrrr, bine că mi-am luat haine groase, de iarnă, că dacă nu … dar nici nu vreau să mă gândesc!

Deja nu se mai auzea nimic în jur – nici măcar scârțăitul pașilor pe zăpadă. Atât de puternic devenise șuieratul vântului. Noroc că mergeam în coloană, puteam să văd urma pașilor lăsată de cei din fața mea, pentru că nu aveam nebunia (și echipamentul) să merg cu fața ridicată.  Nu știam cât mai avem de mers, dacă mai avem mult de urcat – și nici nu aveam curajul să întreb, cel mai probabil pentru că nu aș fi auzit răspunsul sau întrebarea mi-ar fi înghețat pe buze înainte de a o pune. Așa că o să merg în continuare, mult nu mai are cum să fie! Sau cel puțin sper ..




Nici măcar nu am sesizat când am ajuns pe vârf. Am văzut doar că cei din fața mea s-au oprit brusc și am intuit că ăsta ar fi unicul motiv pentru care ne-am opri în urgia asta albă. Mi-am făcut un pic de curaj și am ridicat ochii – dap, uite, stâlpul din vârf! Am atins Mulhacen (3.478 m), cel mai înalt vârf al Spaniei continentale! Și e foarte frumos aici … dacă aș fi un eschimos  :)))))

Nu am stat mai mult de 10 minute în total pe vârf, și asta pentru că bătea vântul înfiorător de tare. Abia dacă am  putut să fac două-trei fotografii cu aparatul rezistent la îngheț (ah, intuiam că o să îmi prindă bine funcționalitatea asta!), am reușit să facem o fotografie de grup (nici nu știu cum  am reușit să stăm, înghesuiți unul în altul, să nu ne zboare de pe creastă) și am început să coborâm extrem de repede, altfel riscam să coborâm și mai repede … de-a dura, pe post de statui înghețate. Eh, și dacă până acum am urcat cu vântul mai mult din spate …. Acum venea FIX în față. Și toată zăpadă se mișca cu o repeziciune uluitoare pe toaaaată fața mea, făcându-mi peeling cu particule de gheață. Tratament de frumusețe spaniol :)) 

Vf Mulhacen :)

Fotografie de grup :)
Am încercat să îmi încropesc un fel de cagulă din buff, și eram mândră de reușita mea – până în secunda în care am observat că tot aburul se duce pe ochelari și topește gheața adunată pe lentilă, iar eu nu pot să îi șterg  cu nimic. Practic schimbasem disconfortul la nivelul feței cu imposibilitatea de a vedea pe unde merg! Acum, că aveam ochelarii la ochi sau nu era exact același lucru – în ambele cazuri nu îmi puteam folosi vederea :))) Noroc că mai făceam din când în când pauze, în care stăteam ca pinguinii, strânși unul în altul, și puteam să șterg uuuusurel lentilele, să nu le zgârii – și mai căpătăm un strop de vizibilitate. Cât să mă țină până la următoarea oprire :)

Nu știu cât a durat până am coborât suficient cât să nu mai fim în zona de furtună – dar a părut o eternitate! Faptul că era ceață și nici nu recunoșteam traseul pe care îl făcusem acum maxim o oră nu ajuta deloc situația, ba dimpotrivă – aveam impresia că ne întoarcem prin altă parte, pe o cărare muult mai lungă decât cea de la dus.  Era însă doar o impresie – și mi-am dat seamă de asta când am ajuns aproape de intersecția cu drumul cel mare și lat. Vremea se mai calmase, furtuna încetase, abia dacă  mai ploua un pic – și eu puteam în sfârșit să văd! Mai nimic, ce e drept, că totul era învăluit într-o ceață deasă, dar măcar pe aceea o vedeam bine :)))

Am făcut o pauză de hidratare (interioară :)))) și mâncat ceva dulce. Mi-am scos mănușile și am mâncat cu nesaț un pachet de biscuiți cu ghimbir, care mi s-au părut a fi cea mai bună, delicioasă, extraordinară mâncare  din tot universul. Miaaam! La plecare – deh, trebuia să pun mănușile înapoi, că era încă destul de frig. Știam ca sunt ude, le-am simțit în mâini. Nu știam însă cât de ude – asta am aflat când le-am stors și, exact ca în desene animate – a curs un puhoi de apă, de mă întrebam dacă mai am mănuși sau s-au transformat și ele în lichid :)))) Le-am băgat cu chiu cu vai în mâini și am pornit din nou la vale, poate-poate om ajunge mai repede la cabană :)




Ceața a început să se ridice abia pe la finalul traseului, când mai aveam 10-15 minute de mers. Prin dansul norilor am suprins una dintre cele mai albastre bucăți de cer, într-o fereastră astrală pe care mi-am dorit extrem de tare să o văd de pe vârf. Mă bucur însă că am prins-o și aici, mai pe la bază. Cel puțin natura a fost miloasă cu mine și mi-a îndeplinit dorința :)



Fereastra de nori

Panorama de la cabana
Nu am stat foarte mult la refugiu, și asta deoarece aveam de coborât până la mașini. Am stat doar pentru o ciorbă caldă și o ciocolată din aceea bună (pentru că merităm!) . După care ne-am decazat și, încolonați în monom, am părăsit locul ce ne-a fost casă pentru aproape două zile. I-am dat repede de tot și în 2 ore și un sfert am fost jos, la mașini. Repezeala asta însă a avut consecințe – a început să mă doară tendonul piciorului drept, din ce în ce mai tare, până ce la finalul traseului abia dacă mai puteam să merg! Trebuia să fac ceva să uit de durere și să îmi focusez atenția în altă parte, așa ca am început să jucăm niște jocuri extrem de faine – ți se dă o situație și tu, că jucător, trebuie să descoperi cum s-a ajuns acolo. Ai voie să pui doar întrebări la care se poate răspunde cu “Da” sau “Nu”. De exemplu: un om iese dintr-un restaurant, face 2 pași și moare. De ce ? Să curgă întrebările :))



Am lăsat vremea urâtă în munți – jos la mașini era cald și soare :) Am așteptat să vina toți și am plecat spre următoarea noastră destinație – Lanjaron, unde vom petrece noaptea la un hotel din zonă. Ne-am cazat și primul lucru pe care l-am făcut a fost o baie caldă și relaxantă – aaaah, ce bine e :D

De acolo venim noi :)
Nu plănuiam să ies în oraș în seara asta. Unu, din cauza oboselii care se cam acumulase, și doi, din cauza tendonului care mă făcea să merg ca Robocop. Am avut însă parte de colegi insistenți drăguți și până la urmă m-au convins să ies la o mică plimbare, “că cine știe dacă mai ajungi pe aici! Chiar vrei să dormi?” . Și uite așa am ajuns să bat străduțele din Lanjaron la 10 noaptea, cu părul semi-ud și un picior rigid, pe care orice pantă de 1 grad îl făcea să zvâcnească. Și nu am fost și noi cuminți, că niște oameni care tocmai parcurseseră 21 de km pe munte și înfruntaseră o vreme furioasă – neaaaah! Hai să ne urcăm acolo, și acolo, hai să ne cocoțăm, să vedem unde duce panta asta! Uuu, uite, se poate urca și mai sus, oare acolo ce este? Deci nu mai puteam de tendon :))) Partea bună e ca am ajuns într-un locșor de unde se putea vedea frumos o parte din oraș. Partea rea – aoleu, durereeeea! A fost nevoie să cobor cu spatele tot ce am urcat :))

Ne-am plimbat până dincolo de miezul nopții, pe niște străduțe extrem de drăguțe și frumoase. Am intrat pe un gang și am ajuns într-o mini piațetă extrem de drăguță, cu multe flori la geam și o fântână antică și de demult, în care spălai rufe. Mi-a plăcut că în oraș am dat peste cișmele de apă, placate cu  bucăți de faianță,  pe care erau prezente desene și poezii. Iar în ceea ce părea să fie centrul orașului era o fântână extrem de frumoasă, cu câteva statui și multe lumini. Și era de liniște – practic eram singurii oameni pe stradă la acea oră târzie din noapte. Aparent, spaniolii au mai multă nevoie de odihnă ca noi :)




Detalii tehnice:

Traseul pe hartă:



Elevaţia traseului:


Traseul pe Google Maps:



Aparate foto utilizate: Nikon D5000 +Tamron 17-50 mm, f 2.8; Olympus TG-4
Aplicaţie tracking utilizată: Endomondo
Prelucrări: Google Maps, GPS Visualizer

 Articolul precendent din aventura spaniolă îl poţi citi aici.
Sau poţi merge la pagina dedicată întregii aventurii, unde vei găsi toate articolele :)

Cati :) joi, 30 iunie 2016 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube