duminică, 13 decembrie 2015



Noaptea de luni m-a prins conducând (aproape) imprudent pe șoselele Elveției.  Profitam de bezna din jur și asfaltul perfect al autostrăzilor pentru a goni, fiind conștientă că până la destinație mai avem o groază de mers. Oare cum o să pot eu urca la refugiu obosită  și nedormită?

Mă bucur totuși că am reușit să închiriem mașina asta, chiar dacă a fost extraordinar de scumpă (oare ce nu e scump la elvețieni?). și că organizatorul ne-a sunat ieri seară, să ne anunțe că el și restul echipei a ajuns în camping. Eu, știind că ascensiunea începe de marți, am rămas surprinsă că au ajuns cu o zi mai devreme. și cum un mic sentiment nu îmi dădea pace, am întrebat:

-Dar ascensiunea începe marţi, nu-i aşa?

Răspunsul a picat greu…. Foarte greu:

-Nu, începe mâine!

Pentru 2 secunde am înlemnit. Cum adică mâine?

-         - Trebuie să fie o greşeală …. Mail-ul spunea că ascensiunea începe de pe 4 august!
-        -  Ȋnseamnă că am greşit….. e de mâine! Puteţi ajunge?

Deep breaths! Deeeeep breaths!

Mă uit la ceas – puțin peste ora 18. Sunt în Interlaken, în Elveția. Trebuie să ajung în Zurich, să îmi fac bagajul, și să ajung în Alagna Valsesia, Italia, locul de unde se începe ascensiunea.  Adică vreo 5 sau 6 ore de condus, și asta fără făcut de bagaje. în cel mai bun caz ajungem la camping în jur de 2 noaptea.  Mda, o să fiu un mic zombie de oboseală mâine, când o să urc :))

Am terminat repede înghețata, ne-am întors la mașină și dă-i! Ȋn limitele legale, bineînțeles, la elvețieni nu mă risc să îmi iau amendă. La ce prețuri au, nici măcar nu vreau să îmi imaginez cât sunt la ei amenzile :))
  __________________________________________________________________
Când: august 2015
Parteneri de tură: Radu, Cornel Roman, Sorin Sanda (ghizii nostri), Marga+Adi, GMK,Jeni Traseu: Alagna Valsesia – Pianalunga (2.046m) - Passo dei Salati – Indren (2.970m)– serie de 3 telecabine
Indren  – Refugiul Gnifetti (3.687 m) – traseu nemarcat, lungime 1.7 km, durată 2 ore în mers lejer şi făcut o mulţime de fotografii
Tip traseu: mers pe zapadă (aproximativ 10-15 minute), după care hiking susţinut (pe stâncă, pe alocuri sunt cabluri sau funii groase) şi scrambling. Ultima porţiune este pe gheţar, până se ajunge la refugiu.
Durată traseu: 1 oră cu telecabina şi 2 ore până la refugiu, în mers lejer şi admirativ
Lungime traseu: aproximativ 8.7 km (telecabinele) şi 1.7 km traseul. Total - 10.4 km
Altitudine minimă/maximă: 1.219 m (Alagna Valsesia) / 3.647 m (refugiul Gnifetti)
Urcare/coborâre (sens dus, de la Indren): aproximativ +370 m /-260 m 
Stare marcaj: nu exista marcaj!
Surse de apă: vă recomand să vă luaţi apă de jos. Pe porţiunea de ghetar sunt câteva pârâiaşe susurătoare, dar cred că ele sunt temporare şi nu au apă potabilă.
_________________________________________________________________

Ajungem în Zurich pe la ora 21 – decent, aș putea spune. Hooray pentru toate autostrăzile ca în palmă și traficul decent! Mă arunc asupra  rucsacilor (dap, am doi!) că un vultur de pradă, le răstorn conținutul dintr-o singură mișcare și încep să îl fac pe cel mic, pe care îl voi lua cu mine sus. Cred că în viață mea nu mi-am făcut rucsacul mai repede că acum! Nici mie nu mi-a venit să cred cât de rapidă am putut să fiu :)) Așa e când ai motivație și ai mulți kilometri de asfalt de parcurs :))

La 22 eram cu rucsacii încărcați și gata de plecare. Ne-am luat la revedere de la Damian (gazda noastră), am băgat GPS-ul la încărcat și … la drum cu noi! Avem o graniță de trecut!

Ȋmi părea oarecum rău că a trebuit să plecăm așa pe grabă și pe noapte. Planul inițial (adică acela în care plecam mâine, relaxați, la drum) era să trecem Alpii pe sus, pe Transalpina lor, astfel încât să ne putem bucura de priveliște. Acum vom fi nevoiți să trecem prin Gottard, tunelul lor lung de 17 km, că să scurtăm timpul. Dar e ok, poate trecem la întoarcere pe sus, și ne putem bucura în continuare de munți și peisaje. Yeap, e bine :D

Există și o parte bună că am plecat noaptea – e mult mai liber. De fapt, e foarte liber! Au existat porțiuni întregi de autostradă în care eram singură șoferiță (queen of the road, baby!) și ce bine eraaa! Cu toate astea a trebuit să merg legal, cine știe ce radare super mega cu infra-roșii sau infra-verde sunt pe aici și ajungem în Alagna cu 3 minute mai devreme, dar cu buzunarele goale! Şi la ei limita pe autostradă e 120 …..  Pfuai, plicitiseală! Dar, să-i dăm… înainte …

Am un maaaare noroc că îmi place la nebunie să conduc, astfel drumul era mult mai greu. Am dat drumul la radio și am reușit să prindem un post cu mai multă muzică internațională decât în elvețiană. Buuun, avem și muzică de drum!  în tot acest timp mă conversăm cu Radu, nu de alta, dar să nu mă prindă somnul la volan. încă nu e cazul, am băut o cafea turcească la nisip la prânz (cum le aranjează Dumnezeu pe toate !), extrem de tare (de stătea la propriu lingurița dreaptă :))! Sau era de la prea mult zaț ..?) și aveam ochii cât roata carului. și pulsul egal cu viteza cu care mergeam :))

Am mers vreo 2 ore prin Elveția, până la graniță. Aveam lună plină și, din când în când, intuiam formă Alpilor pe lângă noi – niște siluete uriașe care aproape acopereau orizontul. Ce frumos cred că se văd ziua! Iar când am trecut pe lângă Laggo Magiorre … waaa, dragoste la prima vedere! Cu un ochi pe drum și cu altul pe geam, încercam să prind cât mai mult din peisaj.  Atunci a fost momentul în care muzica nu se mai auzea pe fundal. Auzeam numai vorbele lui Radu:

-          - Fii atentă la condus! Lasă peisajul !

Dar cum poţi să nu te uiţi  :))?

Am avut destul timp de uitat în față – când am trecut prin Gottard. 17 km de betoane pe sub munte. Simțeam că merg pe un drum care nu se mai termină! Dar chiar și în aceste condiții vitrege (că radio-ul nu prea mai mergea) am găsit ceva să îmi mențină atenția trează: urmăream cu mare curiozitate indicatorul din bord care arată temperatura exterioară. Când am intrat în tunel, afară erau 20 de grade. Undeva pe la jumătatea tunelului, era 30. și a tot crescut până aproape de 40. Tunelul are febrăăăăă :)) 

Aproape că nici nu am simțit că am trecut granița. Mi-am dat seama că suntem pe teritoriu italian când mi-am aruncat ochii pe o pancarda și am înțeles ce scrie. Yaaay, țara macaroanelor, a pizzei și a degetarului de cafea! Bine te-am găsit :) !

Am oprit undeva la prima benzinărie, să mâncăm ceva și să ne mai întindem oasele. A, și să îmi refac stocul de cofeină, precendentul deja începuse să dea semne de epuizare. Şi dacă tot sunt în Italia, ce ar fi să exersez un pic italiana, pe care nu am mai vorbit-o de câțiva ani buni ? Așa că mă duc la casieriță și îi cer un sandviș și o cafea în cel mai intalienesc mod de care sunt capabilă.  Şi a înțeles! Yu-huuu, deci încă mai pot ! Zuper :)!

Cafeaua a fost exact cum mă așteptam – mică, neagră că noaptea de afară și cu o concentrație peste medie de anti-somn. Am dat-o pe gât și am făcut ochi maaaaari, de parcă m-ar fi curentat cineva. Brrrr, asta da trezire! Am suficientă energie pentru încă o porțiune de drum! Să purrrrcedem!

Nu am avut timp să mă plictisesc nici o secundă, și asta pentru că din maxim 2 în 2 kilometri, GPS-ul anunța sens giratoriu. O oră și jumătate, când am condus prin Italia, m-am tot învârtit în sensurile lor. Una din două: Italienii ăștia or nu au avut bani de semafoare, or le place să iasă amețiți din mașină, fericiți de la atâta centrifugare. Eu mârâiam ușor printre dinți – sens giratoriu înseamnă încetinire, acordare de prioritate și alte manevre de siguranță, lucru care îmi mărea considerabil ora de ajungere la destinație. E unu noaptea și nu e nici țipenie de mașină pe drum, cui să dau prioritate :))?

Am ajuns în Alagna Valsesia un pic după ora 2 noaptea. Imediat după un sens giratoriu (ultima învârteală :)) ne aștepta ghidul nostru, Cornel, care ne-a condus în camping. Eh, și acum ce facem? Eu nu îmi luasem nici izopren, nici sac de dormit la mine, deoarece planul inițial era să dormim la o vilă în Alagna. Radu era singurul care avea sac la el, iar organizatorul ne-a pus la dispoziție un cort cu un izopren. și eu….. eu unde dorm ?

Singurul loc disponibil era într-un mini-van, pe banchetă din spate. Loc suficient era, așa că m-am bucurat. O să îmi pun haine groase pe mine, i-am mai cerut și lui Radu o parte din hainele lui de munte, și totul o să fie ok –adica nu o să îngheț. Sau cel puțin așa am crezut eu ….

M-am foit și am dârdâit de frig toată noaptea. și nu pot să înțeleg: am un șifonier întreg de haine de munte pe mine, dar totuși tremur de frig mai ceva că  un jeleu la cutremur. Am încercat să mă învelesc cu ce haine mai aveam de rezervă, mi-am mai pus o pereche de șosete în picioare (a treia!), mi-am îndesat gluga pe ochi … și nimic! Parcă aveam haine cu frig încorporat! Nu puteam să mă duc să cer o pătură sau ceva de învelit, nu cunoșteam pe nimeni, iar cei pe care îi cunosc habar nu am unde au corturile sau nu mă pot ajuta. Dificilă situație! Nu pot face altceva decât să aștept dimineața, care sper să vină cât mai curând ….

A fost una dintre cele mai crunte nopți de până acum, și m-am bucurat la maxim când s-a crăpat de ziua și oameni au început să se trezească. Prima data s-au speriat de mine, arătam că un șifonier ambulant, dar când au auzit cum mi-am petrecut ultimele ore mi-au mai dat și ei niște haine. Abia dacă mai puteam să mai merg, la câte aveam pe mine :)) 

Prima vedere a Alpilor din camping, si prima dragoste 

Mi-am făcut repede-repejor rucsacul pentru tură, deoarece trebuia să merg să îmi iau și mâncare (yeap, nu aveam nimic la mine!). Noroc cu Cornel, care a mers cu mine la un magazin din zonă, de unde am putut să îmi iau niște provizii. Dacă nu îmi ajung, o să iau și mâncare de la cabană … asta e! Şi acum hai repede înapoi, că trebuie să ne pornim spre înălțimi!

 Am ajuns la prima telecabină în jur de ora 9. Ne-am luat cartele, și acum … în sus! Ne-am urcat și pe măsură ce urcam, făceam cunoștință pentru prima data cu Alpii – stâncoși, frumoși, înalți. îmi venea să scot aparatul pe geam și să fac o mulțime de fotografii, dar nu mă puteam mișca foarte mult, să nu dezechilibrez. Așa că pozez cum pot :))

Prima telecabina - jos in Alagna


Tipic muntomanesc - vacute!

Am coborât din prima telecabină, la Pianalunga, și ne-am îndreptat imediat spre a două, care este exact lângă ea. Telecabina această este mult mai mare (vorba lui Cornel, autobuz pe cablu), așa că am putut să admir în liniște peisajul mirific ce începuse să apară. Stânci, lacuri, cer, nori … aaaaaaa! O nebunieee! Eram cu nasul lipit de geam și cu un zâmbet lățit pe față.  Dragoste la prima vedere!




Pentru a ajunge la cea de-a treia telecabină aveam de mers un pic pe jos. Bine că e poteca foarte lată, că eu, cu ochii pe crestele din depărtări, făceam o groază de zig-zag-uri! Pur și simplu nu îmi puteam desprinde privirea de munți! Am avut norocul să prindem și o zi extrem de frumoasă și se putea zări până haaaat, în depărtări!  O minunăţieeee :D Waaa………

-         - Uite-le, măăăăăăă!

Cine, unde? Aparent cineva este extrem de entuziasmat de ceea ce vede, așa de tare încât nu s-a putut abține să nu atragă atenția și altora. Mă uit și eu extrem de curioasă în jur … și uite-leeee, caprele negre! O mulțime! și cu un puiuț! Mic și drăguț! Stăteau la maxim 20 de metri de noi și nici nu se sinchiseau de prezența noastră. Ne-au văzut, că se uitau din când în când la noi, dar parcă nu le păsa. Şi sunt așa de frumoase :D

Gasiti caprita de munte :)


Nu, nu era curcubeu, si nici aparatul meu nu bause ceva inainte :))) Efectul e de la interactiunea dintre filtrul de polarizare si geamul telecabinei. Pretty cool, huh?


 Am mai întâlnit o capră sus, când am coborât din ultima telecabină. Stătea cocoțată pe un bolovan și bea cu nesaț dintr-o mică baltă de apă. M-am apropiat înceeeet, cu gândul să nu o sperii, însă m-a văzut și a luat poziția de fugă. Așa că m-am oprit și am dat ușor înapoi, că să nu plece. Măcar să îi fac o fotografie :)

Caprita setoasa

 Gata, destulă joacă și alergare! E musai să ne punem pe mers, nu de alta, dar este foarte cald și există riscul să facem insolație (yeap, insolație la peste 3.500 m! Funny, hah?). E timpul să fac cunoștință cu gheața și crevasele! Yaaaay!

Prima parte a traseului înseamnă traversarea unei porțiuni de ghețar, extrem de fragmentată. Pentru mine e prima dată când pun piciorul pe unul și e … well, la fel că mersul pe zăpadă :)). Singura diferență sunt crevasele, care au început să își facă apariția din loc în loc. Sunt destul de înguste, așa că le putem ocoli cu ușurință. Şi îmi era așa de greu să fiu atentă la traseu, cu tot peisajul ăsta fantastic dimprejur! Misiune imposibilă :)

Cat e de frumoooooooos!


Ghetarul de la inceputul traseului

Popas de odihna

După zăpada a urmat o porțiune de potecă bolovănoasă, ce devenea din ce în ce mai abruptă pe măsură ce urcam. Spre final au apărut chiar și porțiunile cu lanțuri, pe care  le-am abordat cu atenție – nu de alta, dar era ditamai hăul în stânga :))! Ȋn scurt timp am ajuns la ultima porțiune – o urcare verticală de vreo 6-7 m, prevăzută cu lanțuri și traverse de lemn – nimic de speriat, totuși, a fost și această ușoară de trecut. Şi iată-ne ajunși sus!



Ȋn acel moment panorama s-a deschis la 360 de grade. și ochii mei la fel :))! Mă învârteam că un titirez, neștiind la ce să mă uit prima dată – munții, crestele celelalte, vârfurile frumos aliniate din spatele meu, refugiul Gnifetti aflat la 10 minute de mers ? E așa de suuuuper aici! îmi venea să strig în gura mare de fericire, dar am zis să nu îi sperii pe oamenii care acum urcau pe scară – să nu creadă că am căzut sau ceva asemănător! Waaa, dar e suuuper! Uuu,și-acolo, ce fain eeeeee ! Me happy, me veeeery happy :D !





E un sentiment copleșitor –  munții, toate crestele, lacurile și cerul albastru.  E atâta perfecțiune pe metru pătrat și toată pentru mine, de admirat și de transformat în fericire! Aș vrea să va pot descrie trăirile, dar pur și simplu nu le pot așterne în cuvinte. Am încercat, vreo jumătate de oră, și nu am reușit :))! Așa că voi pune mai multe fotografii ale locurilor, să vă descoperiți propriile sentimente de bucurie și frumusețe :)



Până la refugiu am avut de traversat o ultimă porțiune de zăpadă, după care o mică via ferrata de câțiva metri … și iată-ne ajunși! Refugiul Gnifetti, la 3.687 m! Cu ocazia asta mi-am dat seama că am stabilit azi două noi recorduri: cea mai înaltă altitudine unde am ajuns și cea mai înaltă cabană la care am stat. Hoo-ray, trebuie să sărbătoresc! Dar mai întâi – dezechipaaaaarea!

După vreo jumătate de oră petrecută acolo mi-am dat seama că e impropriu spus refugiu – asta dacă fac comparație cu ceea ce este la noi în țară. Locul ăsta e o căbănuță în toată regula! Există cameră de bocanci (yeap, nu ai voie să urci în cabană cu încălțămintea de afară!), locuri de depozitat echipamentul, sală de mese imeeensa, bar, o mulțime de camere cu pături suprapuse, toaletă ….. chiar și dus! Ce mai, confort, nu joacă!  și aici o să dormim două zile – yaaay!

Panorama de pe terasa cabanei

Ne-am lăsat echipamentele în cameră și am coborât pe terasă, să ne bucurăm de vremea superbă de afară și de peisaj. Am scos și ceva să mâncăm, stomacelele noastre deja dădeau semne de vid. Şi parcă și mâncarea intră mai bine, cu o asemenea panoramă! Şi acum, cu stomacelele pline … waaaa, ce ar merge un pui de somn! Şi așa am de recuperat de aseară o grămadă de ore nedormite (dacă nu toate!) și nu avem nimic de făcut până diseară ….. la odihnă cu mine! O să îmi prindă bine …

Şi am dormit că un bebe liniștit câteva  ore bune,  până am fost trezită de colegii mei care se echipau. Băi, sper că nu e deja mâine, că nu am fost chiar așa de obosită! Ciulesc urechile și aflu că se duc la o lecție de tehnici de coltari și pioleți, undeva în spatele cabanei, pe ghețar. Hmmm, interesant! Mi-ar prinde bine să îmi readuc aminte ce am învățat la cursurile montane de iarnă, cu Relu. Echipaaaaarea!

Eram cu toții pregătiți, cocoțați pe pietrele din lateralul terasei. Ca să ajungem pe ghețar trebuia să coborâm o mică porțiune de stâncă și să trecem de o crevasă, aflată exact în spatele cabanei (o fi vrut și ea să se cazeze și nu au primit-o, că era prea mare!). Just to be safe, ghizii noștri s-au pus pe montat câteva asigurări și să întindă o coardă de siguranță. în timp ce stăteam cuminte și mă uităm curioasă la toată desfășurarea acțiunii, aud un zgomot surd, că un pârâit extrem de puternic, venind de undeva din fața mea. Am ridicat privirea și am înțeles într-o fracțiune de secundă – se crapă ghețarul! Undeva la maxim 500m, mai sus de noi, o ditamai bucată de gheață s-a rupt și s-a rostogolit la vale, sfărâmându-se în cădere și antrenând după ea alte bucăți. Mi-a stat inima în loc! Am văzut desprinderi de bucăți de ghețar prin documentare, dar nu se compară cu experiența de a fi live la momentu producerii. Gulp! Am înghițit în sec, cu un pic de teamă și cu conștientizarea că pe ghețarul acesta o să urcăm și noi mâine. Gulp …. Din nou! Gândește pozitiv, gândește pozitiiiv!






Lecția de alpinism a fost într-adevăr utilă și educativă. Am învățat chiar mai multe decât știam – de exemplu, cum să faci o traversare sau cum ar trebui să utilizezi pioletul când ești pe cale să cazi pe spate, astfel încât să ai șanse să te oprești. A fost super interesant și abia aștept să aplic noțiunile în turele din zilele următoare. Doar partea cu traversările, dacă se poate, nu intenționez să cad  :)

Am intrat în cabană o dată cu apusul soarelui. Mănânc repede ceva de seară și mă duc să îmi pregătesc rucsacul pentru mâine. Ȋncerc să îl fac cât mai ușor cu putință, astfel încât să nu am multe de cărat până mâine sus. Niște apă, ceva de ronțăit, haine multe (friguroasa din mine mereu are prioritate :)) !), ochelarii de soare …. și cam atât! îl ridic într-o mână …hmm, acceptabil! Ar mai merge eliberat un pic, dar nu am ce, în afară de haine … și alea nu pleacă de acolo :))!

De la geamul camerei noastre se putea vedea începutul traseului de mâine, cum șerpuiește printre crevase. Pare destul de abrupt și înclinat. Cornel spune că din punctul în care suntem noi nu se poate vedea nici un vârf pe care o să mergem mâine.  Deci după cornișă aceea o să mai fie de urcat …. Eh, să nu facem presupuneri inutile! Mâine o să văd cum este! Până atunci …. La somn :)!

Pe aici o sa urcam maine




Utile:

Traseul telecabinelor pe Google Maps:




Camping Alagna Valsesia:
O noapte de cazare: 5.5 Euro/cort/zi
Parcare: 2 E/mașină/zi


Telecabină:
Preț telecabină: 40E dus-intors (nu se vând doar călătorii dus). La întoarcere, dacă returnați cartela primită la achiziționare, primiți înapoi 5 E.
Program telecabină:



Mai multe detalii aici.






Cati :) duminică, 13 decembrie 2015 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube