luni, 12 decembrie 2016


Prima și prima și prima dată când am fost vreodată la munte a fost în Bucegi – mai precis la cabana Poiana Izvoarelor, undeva prin 2004. Iarna. Acolo am prins dragul de munte, pe care mi l-am cultivat câțiva ani mai târziu, în cadrul primului grup montan -Escamonde, din Ploiești.  Alături de ei am făcut primele trasee prin țărișoara asta frumoasă și mi-am adresat întâiul ”Bă, e greu! Gata, mă las de sportul ăsta extrem numit munţomăneală! Prea dificil pentru mine!” Și uite că au trecut mai bine de 10 ani și sunt încă aici, cu aceeași dorință de a bălăuri pe coclauri :)

 De ce v-am povestit toate  astea? Pentru că în luna de grație Andrea 2016 am ocazia să îmi creez o nouă experiență montană, prin fuziunea celor două de mai sus. Merg în Bucegi cu Escamonde. Și nu oriunde – tocmai la Omu :) 
____________________________________________________________
Când: 30 noiembrie-1 decembrie 2016
Durată: 2 zile
Parteneri de tură:  Cătălin, Ruxandra, Ruxandra, Tibi, Jerome, Mihai, Anne, Adrian
Traseu: Buşteni (885 m) – Cabana Gura Diham (987 m) (marcaj bandă roşie, lungime traseu 4 km, durată traseu 1h)
Cabana Gura Diham - Cabana Poiana Izvoarelor (1.455 m) (marcaj bandă roşie, lungime traseu 3 km, durată traseu 1h 30 min)
Cabana Poiana Izvoarelor – Pichetul Roşu - Cabana Mălăieşti (1.720 m) (marcaj bandă roşie până la Pichetul Roşu şi apoi triunghi roşu,  lungime traseu 5 km, durată traseu 2h 30 min)
Model traseu: liniar
Punct plecare: Buşteni
Punct sosire: Cabana Mălăieşti
Dificultate traseu: simplu spre mediu
Durată totală traseu: 5h
Lungime traseu:  12.1 km, din care 4 pe drumul auto Valea Cerbului 
Altitudine minimă/maximă: 885 m (Buşteni)/ 1.780 m(La Prepeleac)
Urcare/coborâre:  +895 m/ -200 m
Stare marcaj: foarte bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă
Surse de apă:  pe drumul auto găsiţi pârâiaşe din abundenţă – la fel şi la urcarea de la Gura Diham spre Cabana Gura Izvoarelor. De la Cabana Poiana Izvoarelor eu nu am mai întâlnit nici o altă sursă de apă.    
Stare zapadă: maxim 3 cm până la Poiana Izvoarelor, maxim 5 cm până la Mălăieşti
_____________________________________________________________

Și ca să fie totul ca pe vremuri, am plecat și cu trenul! La ora la care oamenii visează frumos la două zile libere de odihnă eu moţăiam în metrou, cu capul pe o bară. Bine că aveam rucsacul în spate care mă tot trăgea într-o parte și mă mai trezea, că altfel cine știe unde ajungeam :))

R3001 era full. Aham, deci nu sunt singură amatoare de coclauri înghețate ... eu și o bună parte din București mergem în ținuturile răcoroase. Bun așa! Mă urc în tren, găsesc un loc liber (yaaay!) și pun capul jos, cu gândul să mai dorm un pic. Eh, dar de unde! E dormi în trenul ăsta cu scaunele de plastic a fost întotdeauna misiune imposibilă :)))

De la Ploiești s-a urcat și restul găștii – oho, și suntem ceva oameni!  Nu cunosc pe nimeni (deh, dacă nu mai dau prin urbea natală!), așa că o să am ocazia să leg noi și frumoase prietenii. Și să îmi fac noi parteneri de ture :D

Am ajuns la Bușteni pe o vreme superbă.  Ne-am uitat către crește și ... surpriză! Aproape nici un fel de urmă de zăpadă! Crestele erau din când în când punctate sporadic cu alb, așa, că să nu spunem că nu e început de decembrie, dar în rest nimic! Aha, deci până la urmă am făcut bine că nu mi-am luat coltarii la mine, doar snowliner-ii (crampoanele de zăpadă) - gândeam eu, inocentă, în sinea mea. Vai, dacă știam ce avea să urmeze, căram două perechi de colţari :)))

Am luat-o tacticos la pas, mergând agale prin oraș. Facem stânga și, după câteva minute de mers, intrăm pe Valea Cerbului. Pe care o parcurgem discutând între noi și împărtășind experiențe de viață. Aproape că nici nu am simțit cum am parcurs cei patru kilometri și am ajuns la Cabana Gura Diham! Uite  ce poate face o companie bună:)




Ne odihnim un pic pe băncuță de la începutul traseului și apoi pornim, luând pieptiș Panta Prostului. După omoloagă ei din tura trecută, din Hășmaș, asta mi se pare extrem, dar extrem de simplă :)))) Mult mai scurtă, mai lină și mai plăcută la pas decât mi-o aminteam ultima dată când am venit aici. Asta da surpriză plăcută :) Ajunși la răscruce, cotim spre stânga, spre Cabana Diham, după indicatorul care ne anunța că facem cam o oră și ceva până la ea. Aproape, ce mai :)




A fost foarte plăcut să refac traseul ăsta, după mai bine de 5 ani de absență. Am multe amintiri frumoase pe cărările astea și acum am ocazia să îmi mai adaug încă una – o zi cu mult soare, zăpadă atât cât trebuie pentru a fi peisaj de iarnă și oameni noi. Era rucsacul un pic cam greu și eu cam fără vlagă (motorul intern de energie aparent nu e pornit, dar nu e bai!), dar nu astea sunt cele mai importante lucruri. Sunt la munteeeee :D

Ieșim în mica poiană de la cabană după aproximativ o oră și jumătate (ne-am mișcat ceva mai greu, dar e ok! Avem suficient timp azi și de lălăială și benoclat pupilele 360 de grade împrejur). Cabana e aproape neschimbată – aceeași pată roșie în imensitatea de alb și brazi. Am zâmbit involuntar, în amintirea primei dăți când am fost aici și mi s-a părut a fi ceva extraordinar de frumos (off the record, eram și îndrăgostită de partenerul meu de tură, deci priveam totul prin filtru de roz și “Waaaaaaa! Ce frumooooos!”). Acum această frumusețe e parte integrantă a vieții mele, ceva obișnuit, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Băi.... dar sunt chiar norocoasă :D




Am îmbucat repede o jumătate de sandviș, am băut o gură de apă (butelca mea conținea un fel de gheață semi-lichidă și rece de-mi clănțănea dinții) și am anunțat că vreau să o iau un pic înainte, pentru că mă răcisem foarte mult și aveam nevoie de mers. Știam că merg suficient de încet astfel încât vitezomanii mă vor putea ajunge repede. Bun! M-am pun în mișcare și am plecat singură spre Pichetul Roșu, bucurându-mă de peisaj și de scârțăitul zăpezii sub bocanc. Din când în când se mai auzeau câteva trosnituri prin tufișuri și tresăream, oprindu-mă și ascultând mai cu atenție. Sper doar să nu fie un Martinică sau un Martinoi, dar e iarnă ...... sunt toți la hibernare, nu-i aşa :)) ?

Am redescoperit plăcerea de a merge singură pe traseu, din care am gustat din plin în tura din Hășmaș. E atâta liniște, atâta frumusețe – și parcă ai mai mult timp pentru gândurile și introspecțiile tale.  Ești doat tu cu tine și natura – și în această imensitate tăcută ți le simpezeste mintea și parcă și răspunsurile vin mai ușor. E că un fel de terapie accesibilă tuturor, trebuie doar să o conștientizăm :D
Am reunit gașca într-o vale, acolo unde Bucegii își ridică semeț crestele în partea stângă a traseului. Facem un mic popas, ne delectăm cu o bucată de ciocolată neagră bocnă (încă un pic și trebuia să o sparg cu pioletul din dotare :)))), după care reluăm mersul. Un pic mai atent – stratul de zăpadă deja crescuse, dar nu îngrijorător, cât să ne dea impresia de iarnă adevărată! Totul bine până la prima pantă mai accentuată, unde am simțit că fac patinaj și gravitația cere să fie băgată în seamă. Aproape de final nu mai știam dacă merg, mă târâi să înot prin zăpadă :)))))





A fost nevoie și de o a doua repriza de pantă alunecoasă pentru a mă convinge să îmi pun snowlinerii. Eheeee, ce bine e cu 2x2 (doi bocanci cu tracțiune integrală!) – mă înfig așa de bine în traseu, îmi rămâne și mie piciorul acolo unde îl pun! Economisim energie :D

Ultimul popas mai mare l-am făcut La Prepeleac, unde am avut curiozitatea să ne uităm și pe un termometru – minus 10 grade. Ahaa, de aceea apa mea deja începuse să se solidifice, de abia mai aveam ce să beau (era pusă pe exteriorul rucsacului, deoarece doream să am acces rapid la hidratare. Nu m-am gândit extrem de bine ce fac în situația în care apa îngheață de tot – că doar nu o fi chiar atât de frig :))) )! Ei lasă că mai e puțin până la cabană, găsim acolo ceva cald :)






O dată ajunși, pășim într-o sală de mese complet goală, cu scaunele urcate pe mese. Hmmm, un  pic suspect –ora 15, într-o zi liberă, și nimeni prin preajmă? Hm... poate cine știe, alți muntomani sunt mai temerar și fac trasee mai lungi, ajung mai pe seară. Până atunci, ne putem bucura de toată sala! Ne-am dus lucrurile în camera și apoi am dat iama în mâncare caldă, căni de ceai și de vin fiert.


Eh, și după efort și relaxare, ce merge cel mai bine? Exaaaact! Un somn bun! Ideea e că era doar ora 17, iar somnul, ce în sala de mese aproape că pusese stăpânire pe mine, în cameră nu se dădea apropiat. Că  deh, în cameră era destul de frig, iar sacul de dormit era încă rece. M-am tot gândit ce aș putea să fac pentru a-l îmbia pe Moș Ene să mă viziteze așa de devreme (nici măcar nu apusese soarele!) – și am decis să aplic vechiul truc cu cititul. Citesc două pagini și cine știe, poate se îndura de mine. Bun ... doar că eu nu am carte! Ce citesc? Că nu am atâtea etichete la mine :)))

E imposibil ca la cabană să nu aibă o carte de lecturat. Așa că am făcut un drum până în sala de mese și am cerut cabanierului ceva de citit. El s-a uitat un pic ciudat la mine, dar s-a dus în spate și s-a întors cu un volum – “Umbre intunecate”. Fericită, urc la etaj, mă bag în sacul de dormit și între două tremurături, încep să citesc. O pagină, două, trei.. dar nu mai venea somnul. Și cum ar putea să vină, când eu citeam poveştile oamenilor pierduți pe Himalaya, bogat ornamentată cu detalii? Îmi pierise tot cheful de  moțăială :))))

Noroc cu oamenii din sala de mese, de unde se auzeau acorduri de chitară și hărmălaie. Am dat o fugă până jos, unde am descoperit un grup vesel ce întreținea atmosfera. Grupul meu încă nu plecase la somn, așa că m-am alăturat lor și am început să vorbim vrute și nevrute – ca de cabană, ce mai!  Chitara cântă, o o voce zbiera  (mai tare),  la masa noastră se discuta :)
Am mers cu toții la somn undeva în jurul orei 22. Între timp se încălzise în cameră, era numai bine de dormit. Am pitit cartea (ca să nu am coșmaruri, nu de alta :))) !), mi-am tras fermoarul până peste cap și ... hai, noapte bună! Mâine ne trezim la 06 să plecăm spre vârf :)

Detalii tehnice:
Harta traseului:


Elevaţia traseului:



Traseul pe Google Earth:



Preţuri la cabana Mălăieşti:
Noaptea de cazare: 30 lei
Ceai: 2 lei
Cafea/vin fiert: 5 lei
O omletă simplă: 5 lei
O omletă cu cascaval: 7 lei
O ciorbă: 7-8 lei
Un fel principal: 12-15 lei
Apă 0.5 l: 5 lei
Cati :) luni, 12 decembrie 2016 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube