marți, 31 octombrie 2017


După ieșirea de anul trecut, de la Cruce, membri familiei mele mă tot rugau să repetăm experiența. Aparent plăcerea de a merge la munte da dependență și la alții, nu doar la mine :)) Așa că am profitat de ziua liberă de Sf Mărie pentru a organiza încă o ieșire scurtă de o zi. Tot în Bucegi, că e mai aproape de toți. Decizia mea a fost să reiau tura din martie de pe Vf Grecului, e ușoară, scurtă și poate fi făcută și de oameni ce nu au antrenament constant.

Zis și făcut! Am pus la punct detaliile ieșirii și am invitat persoanele care au fost și data trecută. Cum însă veștile în familie circulă repede ... am mai aflat că sunt și alte persoane care vor să vina. Mătuși, unchi, verișori, inclusiv nepoți pe care nu i-am văzut niciodată. Oameni de la 6 la 50 și ceva de ani. O să fie o adevărată reuniune :)))
 __________________________________________________________
Când: 15 august 2018
Durată: 1 zi
Parteneri de tură:  o (mică) parte din familia mea  
Traseu: Azuga  (797 m) – Vf Grecului (1.432 m) – Vf Leuca Mică (1.448 m) - Cabana Diham  (1.320 m) (marcaj triunghi galben, lungime traseu 7 km, durată traseu 3h 15 min)
Cabana Diham – Cabana Gura Diham – Valea Cerbului - Buşteni (marcaj triunghi albastru şi bandă galbenă, lungime traseu 9 km , durată traseu 3 h)
Model traseu: liniar
Punct plecare: gara Azuga
Punct sosire: gara Buşteni
Dificultate traseu: simplu spre mediu
Durată totală traseu: 6h 15 min
Lungime traseu:  16.3 km
Altitudine minimă/maximă: 861 m (Buşteni)/ 1.448 m (Vf Leuca Mică)
Urcare/coborâre:  +844 m/ -899 m 
Stare marcaj: destul de bună. Sunt unele pasaje ȋn care nu există marcaj şi trebuie căutat – mai ales până pe Vf Grecului
Surse de apă:  prima parte a traseului şerpuieste pe lângă un râu, de unde puteți alimenta. La întors sunt destule, mai ales pe Valea Cerbului.
_____________________________________________________________

Gară de Vest de la Ploiești ne-a fost loc de întâlnire și cunoaștere. Mă uitam la grupul acela de oameni, de toate vârstele, gândindu-mă cum se vor descurca ei pe un traseu montan, în condițiile în care unii nu au mai mers de zeci de ani. Dar ne descurcăm noi .... suntem în familie :))))

Am coborât în Azuga, de unde am mai cules 3 prietene ce au venit de la București. Gata, avem grupul complet de aventură, să pornim la drum! Mă bucur să îi văd pe toți entuziasmați și dornici de mișcare, cu zâmbet pe buze și drag de munte în suflet! Un grup ideal :)

Știam intrarea în traseu, doar am abordat-o acum 6 luni de zile. Nefiind însă zăpadă, peisajul este schimbat complet. A apărut albia unui pârâu, pe care trebuie să îl urmăm, precum și multe alte detalii ce mi-au scăpat prima dată. Ca de exemplu, marcajul. Nu este așa de des sau de vizibil astfel încât să  poți să intuiești repede încotro trebuie să te îndrepți. Erau unele porțiuni de traseu în care nu se mai vedea deloc și a fost nevoie să fac muncă de recunoaștere – să dau o fugă până mai în față să văd dacă suntem bine. Uneori nu reușeam să găsesc marcaj din prima, însă când îl găseam, era undeva la 2-3 minute bune de mers de locul de unde lăsasem grupul. Noroc însă că l-am găsit de fiecare dată :)






Ca și indicații principale – după ce se părăsește secțiunea de drum forestier, se urmărește albia râului Grecu. Unele porțiuni sunt secate, ceea ce face mai ușoară (dar mai accidentată) înaintarea, însă nu este dificil de mers. Mai provocator a fost să menținem valea râului, când erau porțiuni secate și ne intersectam cu alte drumuri forestiere utilizate pentru cine știe ce scopuri, care arătau la fel. Aici era mai mare muncă de descoperire a marcajelor, dar ne-am descurcat de fiecare dată. 

Fără zăpadă, traseul e mai solicitant. Erau unele pasaje de care nu îmi aduceam aminte, fiind îngropate în omăt. Și au fost și unele urcări destul de abrupte, care i-au pus puțin la încercare pe oameni. Au făcut sport, nu glumă! Ne-a pus un pic “bețe în roate” și  terenul umed, acoperit cu frunze, pe care, dacă nu erai atent, alunecai de parcă era de gheață. Însă toți s-au descurcat admirabil – mai cu bețe, mai cu mâinile, mai cu ajutor, toți au reușit să depășească toate pantele. Ah, sunt așa mândră de ei :)))))




După ce am ieșit din pădure, în luminiș, am făcut o binemeritată pauză. Ne-am desfătat cu bunătăți homemade (spun asta pentru că oamenii din familia mea chiar știu să gătească!), fructe, bomboane și ciocolată. Ne-am tolănit în iarbă și am rămas acolo, preț de câteva minute, pentru a ne face siesta. Și e așa de bineeeee!

Încărcați cu forțe proaspete, ne-am pus în mișcare și în câteva minute am ajuns pe vârful  Grecului. Prima dată pentru ei, a doua oară pentru mine. Hooo-ray! Erau ceva nori la orizont, însă tot am avut parte de o panoramă frumoasă a Bucegilor. Mă simț super bucuroasă că am reușit să îi aduc până aici, deoarece chiar se bucură de reușita lor :)

Am zăbovit un pic pe vârf, admirând Bucegii, în  momentele când se iveau de după perdeaua de nori. Ne-am îndreptat agale spre pădure, parcurgând traseul ce de acum a devenit mult mai ușor și mai lin, cu gândul la ceaiul cel bun de la cabană. Pentru că da, le-am povestit de băutura aromată de la mama Oara :)





Fiind așa de aproape, am profitat de moment și am dat o fugă scurtă și pe vârful Leuca Mică. Nu e marcat în nici un fel, însă are o priveliște foarte frumoasă asupra Bucegilor. Măcar pentru asta merită să ajungeți aici :)


Pe varful Leuca Mica


De pe vârf până la cabană am mai făcut maxim 20 de minute. Am avut noroc de un câine care s-a aciuat pe lângă noi, probabil de la Diham Militari, și ne-a însoțit până aproape de intrare. Mai un pas, mai o mângâiere de blănos, mai un râset – și iată-ne la cabană! Yay, finally putem să bem minunatul ceai! Care e la fel de bun precum îmi aduceam aminte :)





Am poposit la cabană pentru o porție de mâncare  și o cană de căldură (a)rom(ată). Nu am putut sta mai mult, era destul de târziu și aveam un tren de prins. Așa că am făcut o fotografie de grup și am luat-o agale spre Gura Diham, mergând ceva mai rapid de dată asta. Era și mai ușor, fiind în coborâre, și mă bucur că oamenii au parcurs traseul exemplar, fără să dea semne de dureri musculare sau disconfort. Am ajuns în gară la timp pentru a prinde trenul, ei au coborât la Ploiești, eu am mai mers o oră până în capitală :)




Detalii tehnice:

Harta traseului:



Eleveţia traseului complet:

Traseul pe Google Maps:


Cati :) marți, 31 octombrie 2017 0 comentarii Citește mai departe :)

vineri, 29 septembrie 2017


Ultima zi din această ieșire montană se anunța cea mai liniștită dintre toate – și asta deoarece trebuia să conțină doar drumul de întors din Petroșani în București. Am avut însă colegi de drumeție care s-au gândit că dacă tot suntem în zonă, putem merge să vizităm câteva obiective locale. Așa, de relaxare, ca o plimbărică ușoară și educativă. Să vedem și altceva în afară de munte, munte, munte :))))  
___________________________________________________________
Când: 04-06 august 2017  
Durată: 3 zile   
Parteneri de tură:  mulți oameni frumoși din toate colțurile țării :)   
Obiective vizitate: Cheile Baniței, Peștera Bolii
Preț bilet Peștera Bolii: 5 RON/adult, 2.5 RON/copil
_____________________________________________________________

Plecarea a fost undeva în jur de ora 11, după o trezire ușoară, un mic dejun copios și nelipsita fotografie de grup. Ne-am luat la revedere cu zâmbetul pe buze, cu multe îmbrățișări și cu promisiunea că ne vom revedea cât mai curând ... la următoarea reuniune sau de ce nu, mai repede, într-o altă tură montană. Am coborât bagajele cu telescaunul (yaay,  plimbărică!), ne-am urcat în mașină și am pornit la drum!



Prima oprire a fost la Cheile Baniței. Nu știam cum arată sau ce ar trebui să văd. Pentru a ajunge la ele trebuie să ieșiți de pe drumul principal și să mergeți cam 500m, pe lângă niște case ce par părăsite, până se înfunda drumul. De acolo până la chei se fac aproximativ 10-15 secunde pe jos.

Cheile sunt pitite în spatele unor arbori.. și nimic nu m-a pregătit pentru frumusețea întâlnită după perdeaua de verde. Niște valuri imprietrite, încadrând de-o parte și de altă un râu foarte puțin adânc. O minunățieee! Am rămas pe mal, admirând cutele și apa, până când cineva a propus să mergem prin apă până unde putem. Inițial nu am vrut, ca nu aveam încălțăminte specială la mine, dar hei! Pot să mă descalț! Chiar dacă după o să am șosetele și bocancii uzi.... e așa de cald afară, că se usucă instant :)))



Cea mai bună decizie. Eveeeer! Senzația de a merge prin acel “tunel” este fantastică! Apa este călduță, fundul albiei este nisipos, e o adevărată plăcere să te aventurezi în aceste chei! Păcat că nu am putut merge mult, la un moment dat apa se adâncește și trecea de genunchi, punct din care nu am mai continuat. Dacă aveam  însă haine de schimb și prosop, mă băgam =))))






Următoarea noastră destinație a fost foarte aproape de chei – și anume Peștera Bolii.  Plătim biletul (5 RON) și ne îndreptăm spre intrare – o imensă despicătura în stâncă, la care am ajuns coborând  o scară cu multe trepte. Deîndată ce intri în peșteră, se schimbă atmosferă – totul devine extrem de calm și liniștit. Parcă locul ăsta e plin de pace interioară! O fi oare deoarece se spune că în această peșteră a locuit Zamolxe :)?

Pe o lungime vizitabila de aproximativ 300 m, peștera rămâne relativ la aceeași adâncime. Sunt multe podete peste care este necesar să trecem, toate diferite între ele, construite în moduri care de care mai ingenioase. Am petrecut aproape 30 de minute în peșteră, mergând încet și explorând toate colțișoarele care mi s-au părut interesante :)








Eh, și de aici .... lungul drum spre casă! Am luat-o pe Transalpina, cu gândul de a vedea niște peisaje frumoase, însă a plouat tot drumul și a fost înnorat. Mai mult timp pentru somn :)
 

  
Cati :) vineri, 29 septembrie 2017 0 comentarii Citește mai departe :)

miercuri, 27 septembrie 2017


Azi vom avea parte de o zi solicitantă – atât din prisma traseului montan pe care dorim să îl parcurgem, cât și datorită condițiilor meteo. Se anunță caniculă în toată țara, cu 40 grade în București. Noi suntem la munte, avem un avantaj răcoros, însă creasta Parângului este destul de golașă și nu vom avea locuri unde să ne adăpostim de razele soarelui, dacă va fi nevoie. Asta e! Ne îmbrăcăm cât putem, cremă de soare din oră în oră, pălărie sau buf ... și sperăm să scăpam fără insolație sau efecte de fata Morgana. Să ne punem pe drum, ne așteaptă un drum spectaculos până pe Parângul Mare :) 
___________________________________________________________
Când: 04-06 august 2017 
Durată: 3 zile  
Parteneri de tură:  mulți oameni frumoși din toate colțurile tării :)  
Traseu: Cabana IEFS (1.850 m)– curbă de nivel sub Vf Parângul Mic – Vf Cârja (2.405 m) – Vf Stoinita (2.417 m) – Vf Parângul Mare (2.519 m)(marcaj bandă roșie)
Model traseu: dus-întors
Punct plecare: Cabana IEFS 
Punct sosire: Cabana IEFS  
Dificultate traseu: mediu, din prisma lungimii și a urcușului pe Vf Cârja (e solicitant)
Durată totală traseu: 8 h  
Lungime traseu:  18.6 km  
Altitudine minimă/maximă: 1.850 m (cabana IEFS)/ 2.519 m(Vf Parângul Mare)  
Urcare/coborâre:  +1.057 m/ -1.147 m   
Stare marcaj: bună, atât ca poziționare, vizibilitate și frecventă  
Surse de apă:  cabana IEFS ... și cam atât. 
 _____________________________________________________________

Pentru cei care doreau să parcurgă creasta, s-a anunțat încă de aseară strângerea în fața cabanei la ora 08:30. Am ajuns la ora stabilită ... ca să nu găsesc pe nimeni! Băi, cum așa? S-a răzgândit toată lumea, gata, toată lumea la umbră :)))? Eram aproape pregătită să plec singură în traseu, când am auzit voci strigându-mă de pe Panta Prostului. Erau 6-8 oameni care deja s-au pus în mișcare. Uuuu, okey! Să mergeeeeem!

Hei-rup, hei-rup, până sus la indicator! Un fel de deja-făcu de ieri :))) Și de acolo am pornit pe curbă de nivel, pe sub vârful Parângul Mic, parcurgând practic în sens invers traseul de întors de ieri. Mă bucur că au mai rămas niște afine, avem ce degusta și astăzi :)

O dată ajunși la bifurcație, am făcut un scurt popas de hidratare și cremuire (soare începe deja să ardă, deși nu e nici măcar oră 10!) și  am luat-o din loc, în pas ușor. Sunt oarecum  într-o dilemă – să merg repede, pentru a termina mai repede traseul să nu mă expun prea mult la soare, sau să merg ceva mai încet, pentru a nu suprasolicita organismul și așa încins? Hmm... grea decizie! Hai să o dăm undeva pe la mijloc. Adică nu să merg în ritmul alert al celor din față, și nu o să rămân nici în grupul celor din spate. O să mențin mijlocul grupului împreună cu o altă fată. Poate uităm de căldura asta :)



Am mai făcut un mic popas la bifurcația de unde se coboară spre lacul Mija. Un indicator ne anunța că mai avem maxim o oră și un sfert până pe Vf Cârja. Grupul din fața nici nu se mai vedea, așa de repede mergeau. Băieți, așteptați-ne și pe noi! Poate sunt urși :P

E superb traseul ăsta în Parâng. Și asta pentru că peisajul acum se schimbă extrem de des – de la vârfuri domoale și mult verde la bolovani, văi adânci, pereți amețitori de piatră și grohotiș. Nu prea ai cum să te plictisești, sunt multe, multe de admirat :)))



După o scurtă “plimbare” a urmat o porțiune abruptă de pietriș, pe care am abordat-o cu destul de multă atenție. Nu există asigurări, iar riscuri să o ia poteca la vale sunt destule. Noroc că e scurtă, și în 5 minute am ieșit cu bine de pe ea. Continuăm traseul – și la maxim 5 minute apare refugiul Cârja (2.2.31 m). E destul de pitit în partea stângă a potecii, lipit de un perete natural, și e și contruit din pietre. Ce îl dă de gol sunt pereții superiori, o dată roșii, acum stacojii și prăfuiți. Cred că ar fi interesant de petrecut o noapte aici! Ia să vedem cu arată pe interior .. hmm, destul de dezolant. Ușa nu se închide cum trebuie, paturile .... nu prea mai există, iar înăuntru e destul de murdar. Nu chiar 5 stele, însă dacă e musai și îți salvează viața, face cât toată bolta înstelată ;)



Eh.. și de aici începe greul. Urcușul pe Cârja! Mi-a spus un salvamontist că e super dificil (a folosit altă expresie, dar nu simt nevoia să o reproduc :)), hai să vedem cât de  solicitantă e bucățica asta. Într-adevăr, urcușul e susținut și foarte șerpuit, ai grohotiș/pietriș majoritatea potecii și sunt 2 sau 3 pasaje ceva mai expuse ... însă nimic care să îmi creeze cu adevărat dificultăți sau disconfort. Am făcut mai multe pauze și am turat mai încet motorul de urcare, dar a fost ok. Și a meritat fiecare strop de sudoare! Când am ajuns aproape de vârf, în fața ni s-a deschis panorama asupra întregii porțiuni urcate. Și e faaaaaaain :D!

Încă nu mic hei-rup după ce am ajuns în creastă ... și suntem pe Cârja. Yupiiiii! Vârful ăsta are cel mia interesant marcaj – un stâlp îndoit, că un fel de baston. Ăsta da inventitivate și ingeniozitate! M-am așezat la baza marcajului, admirând acum și partea de masiv proaspăt descoperită – creasta Parângului. Se vedea super bine traseul, vârfurile unde trebuie să ajungem... și nu știu dacă am dreptate, dar acela miiic de tot din spate cred că e destinația noastră finală. Wow, până acolo mai avem de mers? Și să ajungem azi? O să fie interesant :)))





Coborâm de pe Cârja și ne înscriem ușor pe poteca de creastă. Traseul e ușor, se merge mai mult pe iarbă, semnele sunt din abundență, peisajele la fel. În ștanga noastră stătea căscată valea ce găzduia niște lacuri extrem de frumoase – Lacul Cârja, Lacul Înghețat, Lacul Verde și Lacul Survei. Aaaah, ce ar merge o baie acum, când soarele arde super-super tare! Că tot veni vorba de soare, să mai dăm cu un strat de cremă ... să rămână pielea intactă :)!

Mi-am pus ambiția să fac toate vârfurile care sunt pe traseul de creastă. Nu știu dacă reușesc, însă și dacă aș reuși, mi-aș doborî orice record de număr de vârfuri făcute într-o zi – aș trece la 5! Așa că să începem! Mă abat de la potecă și urc susținut pe pietre, până când ajung pe Stoinita. Nu e foarte mult de mers (cam 5 minute), și panorama de aici e ... well, la fel, doar că din alt unghi :))) Vârful nu e marcat în nici un fel, nu e nimeni care să îmi facă o fotografie, așa că bag un selfie. Eu și selfie-urile! Nu știu dacă mi-a ieșit bine, că eram și cu soarele în ochi, dar am marcat momentul =)))





Și de aici ..... traseu de creastă. Poteca de iarbă dispare încet-încet, făcând loc pietrișului și grohotișului. Se simte că urcăm, respirația este mai sacadată, transpirația mai abundentă, mușchii mai obosiți. Și acum mi-am dat seama că am uitat să îmi iau săruri de rehidratare, ar fi mers super bine după tura asta. Sper doar să nu am nevoie de ele :)

Următorul vârf pe care mi-am pus în gând să ajung era Gemănarea, care trebuia să fie undeva într-o curbură. Mă tot uitam în stânga și dreapta, peste tot numai vârfuri și vârfulețe ... oare care o fi Gemănarea, că nu îmi dau seama de nici un fel ?! Și nici nu vreau să mă apuc acum să urc vârfurile astea toate, doar-doar oi nimeri. Hai să ajung pe Parâng, și de acolo mă orientez mai bine. Sper :P

După o scurtă șerpuială ieșim într-o porțiune de creastă cu vedere directă la valea de sub Parângul Mare. Ah, și ce amintiri am din valea asta! Zăpadă și lacuri înghețate, ploaie, zăpadă și grindină ... la început de iunie! Iată și lacul Mândra, și Roșiile  .. și Zănoaga Stânei! Ce mici par de aici! Și când am făcut traseul păreau la kilometri buni unul de altul :))))







E o adevărată încantare să privești toată valea de aici! Și dacă ridici ochii spre munte... acolo, undeva, lângă acele furnici mișcătoare .. e vârful Parângul Mare. Mult a fost, puțin a rămas, deși pare așa de departe! Să ia cineva vârful să îl pună mai aproape! De ce trebuie să mergi așa de mult până la el :)))?

Cred că a mai durat o jumătate de oră până cand am reușit să ajungem pe vârf. Cu un ochi la potecă și altul in vale, admirând peretii de piatră aproape verticali, lacurile și pelerina imensă de grohotiș de pe versant sau bucurându-ne de portiunile de mers pe pietre, ca acelea din Retezat. Şi deși urcușul a fost solicitant, ultima parte a traseului șerpuind practic undeva in spatele masivului, nevăzând exact până unde trebuie să mai urcăm, parcă toată oboseala a dispărut cand am văzut momâile și plăcuţa indicatoare. Yaaay, am ajuns, am ajuns! Suntem pe Parângul Mare!

Ne-am pus rucsacii jos și am dat fuga la semn, să facem câteva fotografii. Noi și câteva mii de musculiţe, care au început să ne încolţească de cum am pășit în zonă. Erau multe, multe de tot! Şi cum eu eram îmbrăcată în verde-galben turbat, aveam cel mai mult lipici. La propriu, după 1 minut, părea că am o geacă dalmaţiană! A fost nevoie de multă muncă de convingere pentru a putea trage un cadru cât de cât ok ... și vreo 3 muște mâncate =))))






Am coborât ceva mai jos pentru a putea mânca ceva în liniște. A fost bine, a început să bată un vânticel răcoros, ce ne mai mângaia pe noi și alunga bâzâitoarele. Ah, relaxare, finallyyy! Să .... zacem un pic, zic!

Am zăbovit cam o jumătate de oră pe vârf. Şi de acolo am făcut drumul intors pe același traseu. Din păcate nu am mai ajuns pe Gemănarea, deoarece nu am reusit să il indentific in mod unic, iar pe Vf Slivei eram mult prea obosită ca să mai incerc ceva. Eh, altă dată! Sigur mai vreau să revin in zonă ;)






Speram ca măcar la lacul Mija să merg. Când am ajuns însă aproape de bifurcaţia pentru coborârea la lac a început să mă doară capul și să mă ia cu ceva ameţeală. Ok .. cred că ăsta e un început de insolaţie! Şi ar fi bine să reuseșc să ajung la cabană cât mai repede, pentru a mă putea odihni .. diseară am o petrecere la care trebuie să cânt! Aşa că las și lacul pe altă dată și o pornesc agale către cabană .. singură. Toti ceilalţi erau fie spre lac, fie mult în spate. Ştiu traseul, mă descurc :)

O fi de la durerea de cap, o fi de la singurătate .. dar traseul de întors mi s-a părut destul de lung. M-am mai întretinut cu afine (yeap, iar aveam limba mov!) și cu admiratul căluţilor, și asta m-a făcut să îmi mai iau gândul de la durere. O dată ajunsă la intersectia de la panou, am coborât ușor și fără grabă până la cabana IEFS. Gata, am ajuns! Şi sunt încă bine ... sper :)



Era aproape ora 16 când am ajuns jos. Nu îmi e foame, în schimb simt nevoia de un duș  și un somn, oricât de scurt ar fi el. Sunt sigură că o să facă bine! Așa că am mers la duş, am dat jos toate straturile de cremă și praf, după care m-am băgat bine-bine la căldurică, cu gândul să moţăi măcar o oră și jumătate. Şi am reușit, cu brio! Cu toată gălăgia de pe hol (erau mulţi copii care alergau și chiuiau, iar pereţii nu sunt dintre cei mai buni izolatori fonici) am reușit să îl vizitez pe Moș Ene aproape 2 ore. Şi parcă și durerea de cap a trecut... yay, o să fiu in formă la petrecere :D

La ora 19 s-a servit cina. După o masă delicioasă mi-am luat o cafea şi m-am pus din nou, ca și aseară, să admir apusul de soare. De data asta a fost și mai spectaculos, și mai roșu. Şi erau și niște nori în care m-am distrat căutând forme – mai vede cineva pisica :D?



Şi de aici – party-party! Ne-am strâns cu toţii în faţa cabanei, am primit prăjituri, am aprins un ditamai focul, am cântat, am ascultat poezii, ne-am distrat la maaaaxim! Așa cum se cade pentru o petrecere de munţomani :D Am reușit să stăm până pe la 01, când deja se făcuse mult prea frig pentru a sta afară – focul începuse de mult să dea semne de stingere. Brrrr, nu mă trimite la somn oboseala, mă trimite frigul :))) Ironic, nu? După toată căldura îndurată azi :))))))))))





             
Detalii tehnice:

Traseul pe harta montană:


Traseul pe Google Earth:


Elevaţia traseului (sens urcare):



Cati :) miercuri, 27 septembrie 2017 0 comentarii Citește mai departe :)
  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube