marți, 20 august 2019




Jurnalul din ziua 2 este disponibil aici.

Noaptea a trecut destul de greu. Durerea de cap asociata răului de altitudine nu prea mă lăsase să mă odihnesc și accentuase senzația de frig pe care o resimțeam în tot corpul, în ciuda sacului de dormit de puf și a botoșeilor de puf din dotare. A fost nevoie de mai bine de 2 ore pentru a mă putea relaxa și încălzi (când intră frigul, păi intră, nene :)))!) Și abia atunci m-am putut odihni … cât de cât.

Trezirea de dimineață mi-a adus o surpriză foarte plăcută - toate simptomele de rău au dispărut. Mă simt plină de energie și foarte odihnită. Yaaaay! Sunt în formă pentru astăzi :) Am deschis curioasă ușa cortului, sperând să privesc panorama minunată a Matterhornului la răsărit. Și uite, cel mai fain peisaj… de ceață densă și albă. Sunt sigură că muntele arată fantastic în spatele ei =)))

Pentru astăzi aveam programată o tura mai pe la poalele Alpilor. O să mergem la Hornli Hutte (3.260 m), una din cabanele aflate pe Matterhorn. În timp ce pregăteam micul dejun l-am întrebat pe Cornel detalii legate de traseu - să știu cum mă pregătesc și ce cantitate de apă/mâncare să îmi iau la mine. Mi-a spus că e un traseu de aproximativ 6 ore, cu 600-700 m diferență de nivel. Ah, e chiar simplu :) După efortul de ieri, o să fie plăcut să facem o plimbărică pe ghețar :)

Am fost gata de plecare în jurul orei 10. Avem noroc de o vreme superbă, ce cred că se va păstra așa toată ziua. Yay, panorame faineeeee!  Abia aștept să surprind Matterhorn-ul în toată splendoarea lui, și de jos, și de mai sus, și din dreapta, și din stânga =))))

Prima parte a traseului șerpuiește pe sub stâlpii de teleferic. Coborâm relaxați, în pas domol, către ceea ce pare a fi o mare vale. Râdem, glumim, facem poze - parcă nici nu am făcut traseu ieri, așa de bine se simte totul :))) Pe mine mă bucură mult faptul că mi-a trecut durerea de cap și starea de amețeală. Pot să zburd pe poteci - aaaa, pârtie :)))


Când am ieșit în partea luminată de soare, s-a schimbat terenul. Au început să apară crevasele (mici, mici, dar prezente!), zăpada moale și apoasă (aici trebuia să am mare grijă pe unde calc, să nu mi se afunde piciorul până la gleznă în teren) și râurile de zăpadă topită, care împânzeau tot platoul. Ne-a pus un pic în dificultate, în sensul că trebuia să găsim alte locuri pe unde să trecem, însă nimic de speriat. Câte șpagaturi am făcut pe porțiunea asta, numai noi știm :)))

De unde suntem acum ni s-a deschis panorama spre altă porțiune a Alpilor, și am putut să văd masivul în care mi-am făcut inițierea în patru miari, acum 4 ani de zile. Și dacă mă uitam cu și mai mare atenție, puteam să văd cabana Margherita, cocoțată în vârful cu același nume. Câte amintiri faine am din locul acela! Wow, cât de fain!





Din poziția în care mergeam puteam să văd Matterhorn-ul în stânga. Avea capul într-o pâclă densă de nori cenușii. Brr, sper să se ducă până când ajungem noi, îmi doresc să văd panorama de la cabană. Și că veni vorba de cabană … oare se vede de aici ? Ah, uite-o! E un punct mic, cocoțat pe o muchie, străjuită la baza de un perete vertical de stâncă. Aham…. și noi ne unde urcam? Tot încercam să îmi dau seama pe unde șerpuiește traseul, însă eram mult prea departe să ghicesc ceva. Nici oameni nu vedeam mișunând pe creastă, deci … o să descopăr când ajung mai aproape :)

Undeva pe la jumătatea văii am schimbat zăpada pe teren mlăștinos, mustind de apă. Era un fel de nisipuri mișcătoare, unde puneai bocancul te afundai încet-încetișor, așa că am fost nevoiți să mergem în pas alert o bucată de drum, până am ajuns pe teren stabil, ce nu dorea să te înghită la fiecare pas. Abia atunci ne-am permis să facem o pauză de hidratare și de înfulecat ceva. Măi măi măi, ce dragi suntem noi acestui munte, ne vrea cu totul pentru el :)))





Am continuat coborârea, printre pietre și râuri, până când am ajuns în fundul văii, undeva la baza Matterhorn-ului - eram exact sub el. Ce părea el impunător de la depărtare - acum e masiv, imens, stâncos, abia îl pot cuprinde cu privirea până la limita norilor în care își scalda vârful. M-a cuprins o senzație simplă de smerenie și mi-am dat seama cât de mici suntem noi de fapt, în comparație cu natura. Că muntele trebuie respectat, nu cucerit. Nu ai cum să cucerești un munte, pentru că el nu se lupta pentru libertate. El e deja liber. Și tu te eliberezi pe măsură ce pășești pe poteci - de frici, de gânduri, de limitări. Și ajungi acolo sus, cucerindu-te pe tine :)

Traseul cotește la dreapta și ne îndreptăm spre baza peretelui stâncos, spre o stație de telecabină. Acum putem să intuiesc traseul de urcare pe perete - șerpuiește practic în partea superioară, pe niște scări de metal destul de bine mascate în stâncă. Aha, de aceea nu erau vizibile :))) Traversăm un podeț ce se întinde peste o apă de culoare alba, lăptoasă, ne chinuim un pic pe o pantă scurtă și ajungem lângă telecabină. De aici începe urcarea spre Hornli Hutte. Păi …. în sus :D



Îmi era  greu să fiu atentă și la traseu, și la peisaj. Pur și simplu îmi fugeau ochii în zare! La ce panoramă frumoasă se contura cu fiecare pas, mai că îmi vedea să mă opresc din 10 în 10 pași să mai fac câte o fotografie :))) Noroc cu colegii, care mă tot mânau, că dacă ar fi fos după mine, m-ar fi prins noaptea pe aici :)))) E geniaaaaal!

Ultima treime din peretele de stâncă (până la urcarea propriu-zisă spre cabană) șerpuiește oarecum în spatele acestuia, și este o cărare lină, pe care ne-am putut relaxa mușchii obosiți.  Și ne-a prins foarte bine - deoarece ne apropiam cu pași repezi către o urcare destul de solicitantă. Dar ce frumos este aiiici! Uite crestele, uite un lac, uite zăpada, uite norii …. aaaah, e super!

Urcarea până la cabană a fost cea mai provocatoare din tot traseul. Potecile erau înguste, abrupte, nu prea aveai elemente ajutătoare de care să te prinzi (erau sporadice, doar în locurile cheie), și în plus traseul era plin de oameni care mișunau în ambele părți. Trafic intens pe Matterhorn :)))) Am fost foarte atentă, hăurile care se căscau de-o parte le doream doar admirate, nu vizitate. Se putea observa însă că traseul era foarte bine îngrijit, erau săpate trepte în piatră, acolo unde se aluneca erau puse traverse, scările erau intacte și stabile. Mă simțeam în siguranță :)








Cabana a apărut brusc deasupra noastră. Am urcat ultimele trepte și am ajuns pe terasă. Yaaay, suntem la Hornli Hutte! Ne-am lăsat jos rucsacii și ne-am întins pe băncuțe. Aaaaah, ce bine eeee! Odihnă, relaxare, pauză! Și un pic de frig, așa că echiparea :) Aici o să facem un popas mai lung :)

Am stat cam jumătate de oră, timp în care am mâncat, ne-am odihnit și ne-am reîncărcat bateriile. Așa da popas! Aveam o panoramă fantastică în față, vântul se oprise din adiat, mâncarea din rucsac era bună. Priveam crestele, valea prin care am venit, ghețarii, cerul, norii …. e așa de frumos aici! Și cât de norocoasă sunt că pot ajunge să văd totul live, să mă bucur de energia locului, de spiritul muntelui :)








Drumul de întoarcere este același cu cel de dus. Am coborât partea abruptă și stâncoasă până la peretele vertical (băi, și ce abrupt e! Abia acum, când pot să văd pe unde șerpuiește poteca, îmi dau seama de asta!), ne-am odihnit un pic picioarele pe panta cea lină, am traversat podețele de metal și am ajuns din nou la stația de telecabină. Ne-am așezat pe băncuță și am luat ceva dulce, în timp ce ceilalți s-au dus să își umple sticlele cu apă.  Oboseala începea ușor-ușor să se facă simțită. Și mai avem atâta drum până la cort …










 Îmi era din ce în ce mai dificil să merg în ritmul lor. Energia mea dădea semne de sfârșire și urma să intru în curând pe rezerve - și nu stiu nici acestea cât sunt de mari. Totul a fost ok până la porțiunea cu zăpadă, am reușit să “trag” de mine până acolo. Însă când am ajuns la gheață …. eh, cam de aici s-a înrăutățit treaba. Mergeam greu, respiram greu, abia dacă îmi mai puteam urni picioarele. Zăpada se și topise, lăsând loc bălților și fleoșcăielii, pe care din păcate nu prea aveam cum să le evităm - soarele bătuse toată ziua și topise mult. Am fost nevoiți să ocolim o porțiune mare, deoarece era impracticabilă - se intra cu bocancul până la gleznă în apă (testat!). Și eu nu mai am energie ….

Când am ajuns la porțiunea cu stâlpii de telecabină eram terminată. Abia dacă mai puteam merge. Nu mă durea nimic, nu resimțeam oboseala în mușchi, doar o stare apăsătoare și dură de lipsă de vlagă. Am încercat să număr pașii, să respir altfel, să mă concentrez pe altceva … nimic nu mergea. Colegul îmi tot dădea bomboane și mă dojenea că nu mi-am luat suficientă mâncare la mine. Eu mâncam bomboanele și mă concentram pe traseu.  Începusem să vorbesc cu mine, să mă încurajez singură, să mă îmbărbătez să continui. Dacă nimeni nu face asta pentru mine, o să o fac eu pentru mine :))))




Ultima urcare, înainte de drumul spre Teodul, mi s-a părut  extrem de lungă.  Aveam impresia că nu mă mișc deloc, că urc pe o scară rulantă care coboară. Totul se desfășura cu încetinitorul. Nu mai am energie, nu mai am energie ….. Dar mai e un pic! Hai că pot! Încă un pic și totul se va termina! Mai e doar un hop de trecut, doar unul, și apoi odihnă!

Înainte de refugiu este o pantă lungă de vreo 30 m, destul de abruptă. Doar pe asta o mai aveam de urcat pentru a ajunge la corturi. Am evaluat situația, și mi-am dat seama că dacă o abordez încet, exista riscul să mă opresc undeva la jumătate și să nu mai pot continua. Soluția este să o urc repede, cât mai repede, și eventual să mă prăbușesc sus. Ceea ce și am făcut - mi-am adunat toată energia, de prin ultimele colțuri de voință, și am urcat aproape alergând.

Când am ajuns sus deja nu mai puteam să respir, parcă mi se blocaseră plămânii. M-am “trântit” de un gard și am stat acolo, atârnată, încercând să îmi recapăt suflul. Cred că niciodată nu am respirat mai conștient ca acum =))) Fiecare gură de aer era cel mai scump lucru de pe Pământ =)))) După vreo 5 minute am reușit să îmi revin cât de cât, m-am ridicat și am mers încet-încet până la cort, unde am picat lată. S-a terminat!!!

Nu știu de unde această stare acută de oboseală și sfârșeală. Poate e una din zilele alea în care pur și simplu nu ai energia suficientă să faci un traseu montan. Poate că încă nu mi-am revenit complet după ziua de ieri, deși de dimineață păream a fi refăcută și încărcată. Poate că a contat și faptul că în loc de 6h - 700 m ascensiune au fost 9h - 1.250 m ascensiune. Sau poate toate la un loc. Oricum, nu mai contează. Am ajuns la cort :)

În seara aceea nu prea am putut să mănânc. Doar am ciugulit câte ceva și am putut bea o ciocolată caldă la refugiu. În schimb am dormit mult …. foarte mult. La 20 eram deja băgată în sacul de dormit, cu botoșeii de puf în picioare și capul greu sprijinit pe pernă. Somn ușor mie … am multe de recuperat :)



Detalii tură:
__________________________________________________________
Când: iulie 2018
Durată: 1 zi (a treia zi din concediul 2018)
Parteneri de tură: Emilia, Cornel
Traseu: Refugiul Theodul (3.317 m) - Hornli Hutte (3.260m) - Refugiul Theodul  (nemarcat! durată 9h, lungime 18 km)
Model traseu: dus-întors
Punct plecare: Refugiul Theodul
Punct sosire: Refugiul Theodul
Dificultate traseu: mediu spre greu, din prisma lungimii şi a diferenţei de altitudine
Durată totală traseu: 9h, cu toate pauzele incluse 
Lungime traseu: 18 km
Altitudine minimă/maximă:  2.710  m(în vale)/ 3.320 m (la corturi)  
Urcare/coborâre:  +1.250 m/ -1.250 m 
Stare marcaj: traseul este nemarcat! 
Surse de apă:  refugiul Theodul, râurile din vale (nu e chiar potabilă, însă în lipsă de orice altceva..), un râu de la baza urcării în perete spre Matterhorn, Hornli Hutte
_____________________________________________________________

Traseul pe hartă:



Elevaţia traseului (lipseşte prima parte, nu a vrut GPS-ul să pornească):


Traseul pe Google Maps:







Cati :) marți, 20 august 2019 0 comentarii Citește mai departe :)

marți, 13 august 2019



Yaaaay, prima zi de ascensiune!!!

M-am trezit super-super-suuuuuper plină de energie. Sunt super entuziasmată de ascensiunea de astăzi, nu am mai urcat un patru miar de acum 4 ani de zile (ha ha, ce coincidență faină! Patru miar la patru ani :))!) și sunt foarte curioasă cum o să se manifeste răul de înălțime. Sau cine știe, poate că nu o să îl mai am. Uuuu, ar fi o surpriză fainăăă :D

Am pregătit cu toții un mic dejun copios, după care ne-am făcut repede-repejor bagajele. Eh, și aici să te ții artă! Eu deja venisem cu rucsacul aproape plin, și mai aveam de adăugat echipamentul tehnic - colțari, ham, carabe, pioleți, cască - plus un cort. Numai eu știu cum le-am îndesat de au încăput toate. Ok …. toate bune până aici! Acum mai trebuie doar să îl ridi….. omg! A pus cineva pietre în rucsacul ăsta? Abia dacă pot să îl urnesc de jos (și pot schimba un bidon de apă de 18L cu ușurință)! Cu greutatea asta trebuie să ne cărăm până sus, la refugiu? O să fie ….. cel puțin greu, dacă nu interesant :)))



Am luat un autobuz până în centrul orașului Cervinia. L-am văzut încă de dinainte ca autobuzul să ajungă  la destinație. După ce a oprit, mi-am pus repede rucsacul în spate și am alergat prin parcare, până am reușit să trec de clădiri. Uiteee-l! Matterhorn! În toată splendoarea lui! E așa de … wooow! Ah și ce frumos se vede tot lanțul muntos! Yaaay, sunt norocoasa că am prins o zi seninăăă :D

Dacă ar fi fost după mine aș mai fi rămas câteva minute în mijlocul străzii la admirat, însă e timpul de ascensiune! Așa că care ne-am deplasat spre telecabină. O să schimbăm trei pentru a ajunge la locul de plecare în traseu: Breuil-Plain Maison, Laghi Bianchi (Lacurile Albe) și Laghi Cime Bianche - Plateau Rosa. Am luat bilete doar dus, plănuim ca întoarcerea să o facem perpedes. Avem tot ce ne trebuie pentru a urca - up up and up we go :)



Tot drumul cu telecabinele am stat lipită de geam. Ah, peisajele sunt superbe! Stancă, zăpadă, creste, văi, lacuri … aaah, îmi place super super super mult aici!  Și pe măsură ce urcam din ce în ce mai sus, panorama devenea spectaculoasă. Sunt atât de multe de făcut în munții ăștia! Atâtea trasee, atâtea zile de bălăurit! Cred că și dacă aș sta o lună nu aș termina de făcut … jumătate :)))





 Ultima telecabină ne-a lăsat aproape de Refugiul Guide di Cervinio (3.480 m). Uhuuu, deja suntem sus! Aici e iarnă, frig și ceață :))) Ne-am luat rucsacii și ne-am deplasat până la partea de restaurant - punctul de plecare în aventura noastră. Aici am lăsat bagajele grele ( ce bine se simte!) și ne-am echipat corespunzător de drum. Am acoperit cu pelerine rucsacii mari - în cazul în care începea să ningă, să fie feriți de umezeală), o ultimă verificare .. și suntem gata de ascensiune!

Înainte de a ne lega în coardă, am verificat aplicația de trekking - cea care îmi permite să fac track-ul turei. Și ca să vezi … nu mergea. Uuu, un pic de panică! Am tot încercat să o pornesc, însă nu reușeam să văd nimic în ecran în cauza zăpezii - oricât aș fi încercat eu să acopăr cumva reflexiile. Aaaaa, ce pot să fac? Chiar nu vreau să plec fară să fac track-ul turei! Cea mai rapidă soluție a fost să dau o fugă rapidă până în interiorul cabanei, unde aveam vizibilitate mai mare, mai încerc încă  o dată să pornesc aplicația …. suspans, suspans … yaaay, merge! Avem semnal ! Și o să am și date la final de tură :D Cobor fericită în fața cabanei, mă leg și eu cu ei în coardă și pornim către vârf :)


Prima porțiune a traseului urmărește în ușor urcuș drumul spre pista de ski. Mergem ca mărgelele înșirate pe ață, către … încolo, că nu reușesc să văd ceva mai departe de 10 m. Din când în când se mai ridica ceața și pot întrezări pereții de zăpadă și câte un schior co cobora în viteză la vale. Uuu, îmi place, îmi place! Sper să se ridice ceața mai sus și să pot vedea peisajul :)

Când am ajuns la pista de ski, a fost necesar să o traversăm de-a latul. Eh, și aici să vezi calcule peste calcule! Oamenii veneau cu viteză dintr-o parte și cu telescaunul din cealaltă, trafic intens în ambele părți, ferestrele de trecere erau puține …. asta da sport extrem :)) Am reușit până la urma să găsim o oportunitate și am țâșnit pe partea cealaltă, fară a perturba activitatea schiorilor! Yay, continuăm drumul în siguranță :)

Nu am nevoie de altimetru ca să stiu că am depășit pragul de 3.700 m. Respirația a devenit greoaie, mișcările ceva mai încete, suflul ceva mai apăsat. Simt că oarecum mă mișc în reluare, că energia mea (și așa limitată) intra ușor-ușor pe rații de avarie. Respir mai rar și mai profund, și parcă tot nu reușesc să iau oxigenul de care am nevoie. Altitudinea își spune cuvântul :)))

Încet-încet, ceața care ne înconjoară începe să se rarefieze - ocazie cu care îmi dau seama că de fapt noi ieșim deasupra norilor. Aaaah, și ce panoramă mi se deschide în fata ochilor :) Deasupra păturii albe este un soare orbitor, se văd crestele, se vede traseul .. pot să văd inclusiv vârful pe care vom ajunge astăzi - un moțoțoi alb și grăsuț de zăpadă. Aaaa, și nelipsitul Matterhorn, cu capul ițit din nori :) Cât de faaaain!





Următoarea parte a traseului este tot pe pista de ski. Traversăm pistele și ajungeme pe un drum săpat în zăpadă, foarte bine evidențiat, tot pentru skiori. Ce ciudat este să împarți traseul de ascensiune cu oameni pe ski-uri :) Colegii mei mergeau mai în față, iar eu încercam să mențin pasul. Da, îmi este destul de greu să înaintez, datorită lipsei de oxigen. Fac tot posibilul să țin pasul cu ei :)

Am lăsat în stânga vârful Kleine Matterhorn, și am ajuns la un panou ce anunță începutul porțiunii cu crevase. Uuuu, crevase! Cele văzute prima dată au fost spectaculoase … și periculoase :) Cele de aici nu sunt vizibile, însă asta nu le face inexistente. Am mărit puterea de concentrare și am început să mergem toți pe aceleași urme. Ca să rămânem cu toții deasupra solului :)

Vedeam unde trebuia să ajungem. Vedeam vârful, vedeam traseul până la baza lui, intuiam și traseul de urcare. Muntele ăsta este mai mult un deal înalt și gras, aflat la o altitudine ce iți taie respirația .. la propriu =))) Și mi se părea atâââât de mult de mers până acolo! Sau poate oboseala lungește și distanțele de parcurs ?

Cât am mers pe porțiunea cât de cât dreaptă a fost ok, însă când am început să urcăm ușor .. parcă cineva mi-ar fi pus 10 bolovani invizibili de moară în rucsac. Și unde a dispărut tot oxigenul din aer? Sunt încă pe Pământ, da, nu m-am teleportat pe altă planetă :))? Hmmmm, de data asta întâlnirea cu altitudinea nu a fost atât de prietenoasă că acum 4 ani de zile. Însă nu renunț eu așa de ușor :)




Primul popas mai lung l-am făcut înainte de începutul urcușului serios. Am profitat de moment să îmi trag sufletul (pfuai, dar greu se mai respiră pe aici!), să pap ceva dulce și să îmi evaluez starea. Nu simt oboseală fizică, însă sunt lipsită de energie, ca în filmele cu Tom și Jerry când Tom e “ciuruit” și după aceea bea apă,  picurând din toate părțile.  Nu vreau să renunț (mai am un pic până în vârf, știu că pot! Știu că poooooot!), dar am anunțat colegii că nu sunt în cea mai bună formă de zbenguit pe poteci. Au fost înțelegători și au spus că o să mergem un pic mai încet. Yaay, e bine când ai susținere :)

După multe dulciuri și niște apă ne-a reluat legătura în coardă și am început “asaltul” final. Mă mișcam oarecum în reluare, mergeam destul de greu, simțeam că toată energia mea se scurge la fiecare pas. E incredibil ce poate să facă altitudinea! Traseul nu prezintă nici o dificultate tehnică, înclinația e super ok, și eu merg ca melcul în reluare cu frâna de mână trasă :))) Am aplicat tactica ce a mers până acum în asemenea situații - și anume concentratul pe pasi și cadențarea acestora. Un-doi-trei-patru! Un-doi (pauză de inspirat!) trei-patru (haaa! Expirare profundă). Hmmmm, hai că merge!

Ultimul popas l-am făcut înainte de ultimul urcuș. M-am tolănit în zăpadă și am mai luat ceva dulce la bord.Ah, ce frumos se vede de aici! A intrat Matterhorn-ul în nori, însă  peisajula rămas la fel de fain și impresionant. Ce bine că pentru fotografii nu e nevoie de prea multă mișcare =))))



Până pe vârf am mai făcut câteva minute. Părăsim “dealul” și ajungem pe o “culme” îngustă, străjuită de prăpăstii în ambele părți. Și ăsta e vârful  - nemarcat în nici un fel. Yaaay, am ajuns pe Breithorn West (4.164 m)! Mi-am scos limba de doi coți la urcare, am rămas fară energie și fară respirație, însă am reușiiiit!

Am poposit aproximativ un sfert de oră pe vârf, așteptând să se deplaseze un nor care a ajuns și el o dată cu noi. Am făcut câteva fotografii, am vorbit cu alți oameni prezenți acolo (erau niște alpiniști din Korea! Wow!), iar răbdarea ne-a fost recompensată cu o fereastră parțială de câteva secunde, în care am putut admira crestele învecinate. Aaaaaaah, e așa de supeeeeer! Și uite,  de aici pot să văd și cabana Margherita, unde am mers acum 4 ani de zile! Waaaaa,e geniaaaaal :) Mă simt așa de norocoasa că am ajuns aici :)









Am cedat locul altor alpiniști care urcau și am început traseul de întoarcere. Hmmm, parcă e mai ușor la coborâre, că ajută și gravitația :))) Am coborât vârful, am traversat porțiunea de crevase .. și Cornel a propus să mergem și pe Kleine Matterhorn (3.883 m), să vedem panorama și din acel punct. De unde suntem noi, pe Kleine se poate ajunge doar urcând niște scări  - pentru că pe vârf se poate ajunge cu telecabina. Yap, se urca la  această altitudine direct din Zermatt. Și nu oricum, ci în cabine căptușite cu cristale Swarowsky :D

Deși drumul până la Kleine este relativ plat, l-am resimțit din plin. A început să își facă simțită prezența și durerea de cap asociata răului de altitudine, și mă mișc și mai încet. Dar heeeei, încă mă mișc :D Când am ajuns la pasarela de acces în telecabina și am luat un loc, am simțit că s-a coborât o tonă de bucurie în corp. Aaah, ce bine e să stai jos! Odihnă, odihnă, cât de mult mi-ai lipsit! La cum mă simt, zici că am alergat un maraton =)))

Din păcate partea de telecabina era închisă, așa că nu am putut urca sus să vedem panorama. Eh, asta e! Am mai băgat ceva dulce și am pornit-o pe același drum de întoarcere. Era aproximativ ora 16 și eram singurii oameni de pe traseu. Toate pistele de ski erau goale, iar italienii deja începuseră să bage ratrack-urile să niveleze zăpada pentru a doua zi. Era fascinant de urmărit toată operațiunea - pistele o dată ciufulite erau acum la dungă, pregătite pentru o nouă tură de skiori. Din respect pentru munca oamenilor, am mers cât am putut mai mult pe marginea potecii, suficient însă să nu o luăm la vale =))))

M-am bucurat super mult când am ajuns la refugiu. Yaaaaay, am terminat cu bine prima ascensiune! Și încă mai am zâmbet pe față :D Pentru a sărbători, am luat de la bar o ciocolată fierbinte cu extra frișcă. Aaaaaaa, divin! A fost extraordinară! Adică …. se vede pe fața mea =)))





Ultimul hei-rup pe ziua de astăzi este să coborâm la locul de campare și să ne punem corturile. Am luat în spate rucsacii monstruoși (heeeeei-rup!), ne-am luat la revedere de la platou și am coborât până la Refugiul Theodul (3.317 m), unde am pus corturile în vecinătatea acestuia, într-o porțiune fară zăpadă. Mâine de dimineața când ne trezim, avem direct panorama cu Matterhorn-ul :)))
După ce am făcut ceva de mâncare la primus și am luat cina, am simțit nevoia să mă duc la refugiu (care e un fel de cabană - cu restaurant, loc de cazare, baie indoor - o minunăție!) și să beau un cappuccino. Nu pot să descriu senzația de bucurie pe care mi-a dat-o lichidul acela cald din ceașcă! E cel mai bun cappuccino băut vreodată, ever :))))
Deși am coborât sub primul prag de rău de altitudine, încă mai am durerea de cap - și este destul de puternică. Noroc că am luat cu mine niște pastile de durere, o să le folosesc mai pe seară, pentru a putea dormi.  Mâine avem de făcut un traseu lung și frumos până la Hornli Hutte, la baza Matterhorn-ului. 

Abia așteeeeept :D

Detalii tură:
________________________________________________________
Când: iulie 2018
Durată: 1 zi (a doua zi din concediul 2018)
Parteneri de tură: Emilia, Cornel
Traseu: Cervinia - Plateau Rosa (3.480 m)  (cu telecabina, se schimbă 3 telecabine pentru a ajunge pe platou)
Refugiul Guide di Cervinio (3.480 m) - Vârful Breithorn West (nemarcat! traseul urmărește în prima parte pârtiile de ski, durată traseu 4 h 40 min , lungime traseu 5.50 km)
Vârful Breithorm West - Vârful Kleine Matterhorn (3.883 m) (nemarcat, durată traseu 2h, lungime traseu 3 km)
Vârful Kleine Matterhorn - refugiul Guide di  Cervinio (nemarcat, se merge pe pârtiile de ski, durată traseu 1 h, lungime traseu 3.2 km)
Model traseu: circuit
Punct plecare:refugiul Guide di  Cervinio
Punct sosire: refugiul Guide di  Cervinio
Dificultate traseu: mediu, din prisma diferenței de altitudine. Traseul nu prezintă dificultăți tehnice.
Durată totală traseu: 8h, cu toate pauzele incluse
Lungime traseu:  11.7 km
Altitudine minimă/maximă:  3.480 m(refugiul Guide di  Cervinio)/ 4.164 m (Vf Breithorn West) 
Urcare/coborâre:  +740 m/ -740 m
Stare marcaj: traseul este nemarcat!
Surse de apă:  refugiul Guide di  Cervinio și stația de telecabină de la Kleine Matterhorn. Ah, și dacă vreți să topiți, este zăpadă peste tot :)
___________________________________________________________

Traseul pe hartă:


Elevația traseului:

Traseul pe Google Maps:




Informații utile:
Camping-ul Glair este accesibil cu mașina (aproximativ 500 m de la șoseaua principală). Vă puteți pune cortul (are o locație special amenajată pentru cort) sau puteți să stați la una din rulote. Camping-ul are baie cu duș, apă caldă și toalete. În zona de corturi există o mică chiuvetă cu apă rece de unde vă puteți aproviziona.
Tot la camping veți găsi și orarul autobuzelor spre Cervinia.


Link-uri utile:
Camping Glair - adresă, preƫuri, facilităţi
Bilete la telecabina din Zermatt, ce ajunge pe Kleine Matterhorn 

Cati :) marți, 13 august 2019 0 comentarii Citește mai departe :)
  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube