vineri, 19 august 2016


Prima parte a aventurii – ascensiunea până la Refugiul Iezer și Crucea Ateneului – o puteți citi aici.
 
Sss… sssssss…. Sssssss! Cântecul turbat al vântului ne-a tot îngânat pe parcursul nopții. Izbea cu putere în tenta cortului, încât aveam impresia că îi e  frig și caută ceva ca  să se învelească sau să se adăpostească de ploaia de afară, ce îi turna încontinuu de ieri seară. Colegul meu de “garsonieră” pusese mini shakerele într-un buzunar al acesteia și din când în când cortul dădea adevărate concerte. Grrreat, acum avem și ritm în care să ne trezim :))

Eram pregătită pentru temperaturi destul de joase pe timp de noapte, cu toate că suntem în plină lună a lui cuptor. Estimasem undeva pe la un 5-6 grade, plus unu sau două în plus în cort.  Aveam “pijama” de polar, căciulă și vreo 2 perechi de șosete groase la extremitățile inferioare. Păcat însă că nu s-a inventat și căciula de nas, pentru că atunci când îl scoteam afară din sac … brrr, mai avea puțin și îngheța cu totul! Sunt sigură că sunt cu câteva grade în minus față de ce am vrut eu să fie, și acest lucru îmi dădea motiv suplimentar de întrerupere a somnului. Vânt turbat,  nas înghețat, un cort ce se pune pe cântat, ploaie ce-i toarnă de cu înserat. Somn …. Lipsă :))))

  _____________________________________________________________
Când: iulie 2016
Parteneri de tură: membri Montaniarzii Aventurieri, şi nu numai
Durată: 2 zile
Masiv muntos: Iezer, România
Traseu montan: Lacul Iezer – urcare pe nemarcat în creastă – Vf Iezerul Mare (2.462 m)– Vf Roşu (2.469 m) – Plaiul lui Pătru ( marcaj dungă roşie, durată 5h 20 min , lungime 9 km)
Plaiul lui Pătru – Cabana Voina (980 m) (marcaj triunghi roşu, durată 2h 40 min , lungime 6.8 km)
Model traseu: necircular (am plecat dintr-un punct şi ne-am întors în altul)
Punct plecare: lacul şi refugiul Iezer
Punct sosire: cabana Voina
Dificultate traseu: mediu
Tip traseu: hiking
Durată traseu: 8h, cu multe pauze
Lungime traseu: 15,8 km
Altitudine minimă/maximă 980 m (cabana Voina) / 2.469m (Vf Roşu)
Urcare/coborâre: 615 m/ 1.750 m
Stare marcaj: bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă
Surse de apă:  râuleţul ce şerpuieşte în prima parte a traseului (lângă lac + urcarea pe nemarcat), un pârâiaş în Plaiul lui Pătru, râul aflat în apropierea cabanei Voina. Pe creastă nu sunt surse de apă!
_____________________________________________________________

Trezirea (oficială) a fost în jur de ora 07:30, când colegii de pajiște au hotărât că e timpul să testeze terenul. Eu nu m-am dat scoasă din cort și am mai rămas un pic, moțăind, cu gândul la traseul ce urma să îl facem astăzi.  Eram conștientă că o să fie ceva mai greu, o să urc în creastă cu rucsacul încărcat, o să merg mult mai mult decât am mers cu o zi inainte… bine cel puțin că nu am febră musculară (prea) accentuată! O să mă descurc, fie ce-o fi! Chit că la întoarcere dau rucsacul de-a dura la vale pe potecă :))

Am scos capul afară din cort undeva în jurul orei 8 … și mai-mai să ies complet, prin smucitură, la ce vânt bătea afară! Unul din ăla rece și rapid, că omul ce aleargă să prindă un autobuz când știe că e în întârziere. Păi dacă aici e așa de vântos, pe creastă cum o fi? Cred că acolo se desfășoară Olimpiada de Batere a Vânturilor, ediția profesionistă :)) Nnnț, asta nu prea e vreme de urcat în creastă și de străbătut culmile de la un capăt la altul! Așa spun eu, așa spune Ionuț, iar organizatorul turei e de aceeași părere. Propunerea lui a fost să așteptăm până terminăm de mâncat și strâns corturile, urmând să luăm decizia finală exact la plecare. Poate se îndură vântoasele de noi și mai scad din intensitate :)




Și așa a și fost! Până pe la 10, când eram toți gata de plecare, vântul își luase un mult-așteptat Adio! de la noi și plecase spre alte tărâmuri. Bun, revenim la planul inițial, de parcurgere a  crestei! Facem o fotografie de grup și o pornim tacticos spre înălțime. De data asta nu mai urcăm pe traseul până la Crucea Ateneului, ci o luăm biinişor pe nemarcat prin dreapta noastră, pentru a scurta un pic drumul. Nu avem potecă, nu avem marcaj, dar avem destinație – în sus :)

Poza de grup


Urcușul este destul de ușurel, panta crescând în înclinație abia spre final, la ieșirea în creastă. Și ce frumos se vede de aici! Toată valea se întindea la picioarele noastre, se vedea foarte bine Iezerul Mic și lacul de unde venim, plus o minunată pătură de roz – ultimele rămășițe de rhododendron, din câte estimez eu. Waaaa, o nebunie! Stai să mai fac o poză, și încă una … și încă una :))






Creasta Iezerului este așa cum mi-o amintesc din aventura din iarna lui 2015 ... vântoasă, vântoasă și para-vântoasă! Nici nu am pășit bine pe ea, că o rafală de vânt îmi da binețe, mai-mai să mă ia și să mă arunce pe partea cealaltă. Ei bine, nu astăzi! Îmi pun armura anti-vânt, o completez cu o superbă pereche de mănuși (în iulie! Mănuși în iulie! Oh man.. ) și pornesc voinicește după ceilalți. Traseul e ușurel, potecă ce șerpuiește încâlcită pe spatele balaurului de piatră și pământ purtându-mă din ce în ce mai sus. Până la capătul celălalt :)

Știam că traseul trece pe sub vârful Iezerul Mare, așa că trebuia să mă abat un pic pentru a-l atinge. Dar încotro? Nu era nici un indicator, nici un semn care să arate că încolo ar fi vârful. Așa că .... improvizăm! Am luat-o spre dreapta, urcând o mică pantă până într-un vârf marcat cu momâiţe. Uuu, oare ăsta să fie? Nu e nimic în jur care să îmi dea de înțeles că am ajuns acolo unde aș vrea ... Ah, stai! Uite un alt vârf, mai înalt decât cel pe care sunt eu acum, unde se întrezăresc mai mulți colegi de drum! Cred că acolo e!

Varful mesterios
Iezer! Iezerul Mare!
Și acolo era! Chiar dacă era marcat doar printr câțiva stâlpi, fără plăcuță, am știut că el este. Dar nu el, atunci cine :)))? Am rugat pe cineva să îmi facă o fotografie, înainte că vântul să mă spulbere de pe coamă, și am luat-o ușurel înspre mai departe ... că mai avem de parcurs ceva!

Panorama de pe Iezerul Mare
Hoo-ray pentru cel  mai mare Iezer!
Mergeam pe creastă fericită, ca o căpriță neagră în elementul ei.  Admiram peisajul, crestele line, domoale, cerul împânzit de nori, vârfurile din depărtare ... până când mi-a scăpat o înjurătură. Și cine mă știe, știe că eu nu înjur aproape deloc. Păi cum ..... of, cum să nu îți scape una de dulce când vezi un deal ÎNTREG defrișat? Dezgolit din rădăcini,  chel de copaci, brăzdat de drumuri pe care s-au plimbat camioanele? Și sunt 99,9999% sigură că e și defrișare ilegală .... Brrr... La toamnă o să plantez copaci mai cu spor! Și o să îmi instalez și aplicația prin care pot raporta defrișări. Ca o iubitoare de natură ce sunt, simt că trebuie să iau cumva atitudine. Fiece ajutor contează, deoarece mic cu mic se face mare!

Grrr, mrrr, trrrrr......


Între Iezerul Mare și Vârful Roșu am făcut aproximativ 40 de minute în mers lejer, cu o mică rătăcire pe creastă (și câteva minute de costernare, cu rostirea “urărilor de bine” de mai sus). Gata, am ajuns în cel mai înalt punct al turei de astăzi! Facem câteva fotografii, după care ne ascundem după niște stânci pentru un mic popas de gustat bunătăți de prin rucsac. După atâta rezistență opusă vântului, e musai să ne mai întremăm un pic :))

Varful Rosu si chef de joaca


De aici traseul se continuă într-o descendere lină, pe creastă. Coborâm o bucată de potecă mai stâncoasă și reluăm mersul lejer, pe pajiștea înverzită. E așa de frumos! Și ce peisaj! Se văd Craii, Bucegii și alte masive muntoase pe care nu știu se le identific. Și un nor lenticular, singur-singular, ce trona deasupra Bucegilor. Sunt îndrăgostită de astfel de tipuri de nori, în primul rând pentru ca îi văd foarte rar, și în al doilea rând deoarece am văzut o dată într-o tură în Ciucaș cerul plin de ei, și de atunci mi-au rămas în suflet.  Aproape că nu mai vedeam pe unde mergeam, cu ochii la norul meu, ce își tot schimba forma – prima dată erau două lentile suprapuse, apoi două, trei .... până a ajuns undeva la șase sau șapte. O feerie :D!

Before ....


.... and after!
După ce am mai coborât o porțiune de creastă, a urmat o scurtă urcare până pe “dealul” învecinat, unde am continuat pe curbă de nivel până după vârful Bătrâna. Mi-ar fi plăcut să urc și pe acesta, însă eram deja în întârziere și nu ne permiteam să pierdem nici un minut. Așa că i-am dat un pic mai tare, să îi ajungem pe ceilalți în Plaiul lui Pătru, unde am făcut din nou un scurt popas. Ne-am întins la soare și ne-am relaxat în briza ușoară a vântului. Aaaah, așa mai merge :)

Curba de nivel 
De acolo de departe venim noi :)
Și de aici .... tot în jos! Traseul începe să coboare un pic mai abrupt, tot pe creastă. Vedeam în depărtare liziera pădurii și stâna unde trebuia să ajungem ... și părea așa de departe! Sper doar să mă țină genunchii până acolo, deja dreaptul începe să cam ceară atenție – așa că o să mă bazez mai mult pe stângul pentru această coborâre. Fie cum o fi, tot trebuie să ajung jos! Doar nu o să rămân aici :)))



Avem norocul să ne întâlnim cu trei căluți în potecă, ce păreau foarte blânzi. Unul chiar m-a lăsat să îi mângâi botul catifelat, ceilalți doi s-au cam ferit de noi. Și când am dat să plec, căluțul a venit spre mine, intanzand botul pentru mai multă alintare! Eh, ce m-aș fi urcat eu pe el și i-aș fi dat la vale, aș fi ajuns în doi timp și trei mișcări la destinație :)))


Trecem de stână, intrăm în pădure și începem ultima parte de coborâre, pe un drum forestier abrupt. Atât de abrupt, încât vă recomand să nu urcați pe aici, dacă vreodată vreți să mergeți în creastă. E aproape la fel de crunt ca și coborârea de pe Piatră Mică în Poiana Zănoagă, pe care am spus că nu o voi parcurge niciodată în sens invers. Drumul ăsta este brăzdat de tractoare și are niște  tranșee adânci, de zici că cineva a trecut cu tancul. Plus că noi am avut și niște surprize cu niște băieți pe motoare, care au apărut de nicăieri (a se înțelege prima curbă), din calea cărora a trebuit să mă feresc și am luat o ditamai căzătura, îngenunchiind pe marginea potecii, într-un omagiu neașteptat adus muntelui. A fost de mare efect :))))



Când am ajuns la baza traseului, lângă centrală, mai aveam puțin și plângeam – nu știu dacă de bucurie, că nu trebuie să mai cobor, sau de durerea de genunchi ce se instalase pe deplin. Dar gataaaaa, s-a terminat! Am făcut-o și pe-asta :))! De-acum ne așteaptă 15 minute de mers până la cabana Voina și îmbarcat în mașini. S-a sfârșit încă o tură, una fantastică, vântoasa, aprigă, plină de surprize și noutăți :)

Și cum puteam sfârși mai bine tura asta, dacă nu cu o vizită la Iepurașul, cea mai cea cofetărie din Câmpulung? Dacă nu ați fost niciodată pe acolo, v-o recomand cu drag – are cele mai bune prăjituri și cea mai delicioasă înghețată. Că să nu mai spun ca sunt și prietenoase la buzunar, de puteți lua și pentru cei de acasă. Cu bunătățile astea nu am fotografii – cel mai bine mergeți și vă convingeți singuri cât de arătoase și gustoase sunt :)

 
Detalii tehnice:

Harta traseului:


Traseul pe Google Earth:


Elevaţia traseului:


Aparat foto folosit: Nikon D5000+Tamron 17.50 mm, f 2.8
Aplicaţie de track folosită: Endomondo





Cati :) vineri, 19 august 2016 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube