Social media

Sustine Chitara Calatoare.ro

Dacă poveştile mele te-au ajutat (în orice fel), poţi susţine blogul printr-o mică donaţie. Cam cât o cafea de mică. Mulţumesc mult 🙂 !

Plaiurile Baiului și Vf Piscul Câinelui – aventuri învântoşate

Aveam o dorință veche de a revedea munții Baiului.  Am fost aici o singură dată, prin 2007, la începuturile mele într-ale munțomănelii, împreună cu grupul din care făceam atunci parte – Escamonde Ploiești. Am perceput munții ăştia ca pe niște delușoare line, cu creste domoale, potrivite mai mult pentru o plimbare decât pentru o tură adevărată de umblat pe poteci. Plus că aveam doar o singură zi la dispoziție pentru o ieșire la munte și Baiului sunt aproape. S-a potrivit la fix! ______________________________________________________________
Când: februarie 2016
Durată: 1 zi
Parteneri de tură: Picco, Mihaela, Bogdan şi Ciuli
Traseu: DN1 (aproape de Posada) – Drum forestier Floreiu – Vf Piscul Câinelui (1.658 m)- Piciorul Câinelui – Sinaia
Tip traseu: hiking
Durată traseu7h 20 min
Lungime traseu: 21 km
Altitudine minimă/maximă662 m (DN1)/ 1.658 m (Vf Piscul Câinelui)
Urcare/coborâre :1.122 m/1.011 m
Stare marcaj: majoritatea traseului este nemarcat – adică până aproape de Piscul Câinelui, unde se coboară în Sinaia pe bulină albastră
Surse de apă:  este o adăpătoare de animale cam la o oră şi ceva de mers în traseu (undeva pe partea dreaptă, trebuie să vă abateţi un pic de la potecă, deoarece nu este vizibilă). Ȋn rest nu am reuşit să identific alte surse de apă.
_________________________________________________________________
 
Duminică dimineață! Oamenii fără somn și chef de munte se trezesc cu noaptea în cap, își fac repede bagajul sau îl iau gata făcut (de cu seară) și sar voinicește în primul metrou, cu destinația … munte, cu oprire la Gara de Nord. Aici ne-am dat întâlnire, cu intenția de a pleca spre Baiului cu trenul. Nu știam exact ce traseu urma să facem, și asta pentru că ne împărțisem responsabilitățile: eu am ales masivul, Picco a ales traseul. Habar nu am pe unde o să mergem – și abia aștept :)!
Ne-am strâns aproape toți în locul de întâlnire, moment în care am avut parte de prima  surpriză plăcută – o să mergem cu mașina unuia dintre participanți! Yu-huu, o să ajungem mai repede! Și bine că și mașina e încăpătoare – noi stăteam boierește, iar rucsacii se lăfăiau în portbagaj! Să purcedem la drum!
Ciuli a opri mașina undeva pe DN1, aproape de Posada – și am aflat că de acolo începe traseul nostru. Mă uit în jur – dealuri, dealuri, numai dealuri.  Munții păreau așa de departe, mi se părea că am de mers cale de o zi pentru a ajunge la ei. Și noi avem de mers până acolo ? Oookey, o să fie o zi .. cu mulți pași pe minut. Așa,ca să nu ne plictisim prea repede 🙂
Ne putem rucsacii în spate și începem traseul de la indicatorul ce anunța : “Drum forestier Floreiu – 6.6 km”.  Drum pe care noi o să îl urmăm aproximativ 2 km, până când o să începem să urcăm. Poteca plină de pietre ajunge până la un complex de case, păzite de niște câini docili și bâţâitori din coadă, după care se dezbracă de pietriș, șerpuind ușor prin pădure. Avem noroc de o vreme superbă, cu mult soare și căldură, ceea ce face plimbarea asta extrem de plăcută. Parcă e primăvară, ce să mai! Primăvară de februarie 😉
După aproximativ 1 km ajungem la niște case părăsite, aflate în stânga drumului. Pesemne sunt case destul de importante, judecând după numărul de câini ce le păzesc. Eh, și ăștia nu sunt chiar așa de prietenoși că primii! Cei în lanț lătrau de mama focului, mai-mai să evadeze, iar un câine liber(probabil reușise să rupă lanțul de tot) înainte către noi în cel mai amenințător mod posibil – cu toți dinții la vedere și câțiva zeci de km la oră în alergare. Noroc cu Picco, ce avea la el un dispozitiv de alungat câinii, că altfel .. cine știe! Rămâneam cu niște amintiri din tura asta, în formă de colți de dulău 🙂
După încă un km mers lejer, pe potecă, am părăsit confortul drumului bătătorit și am început să urcăm pieptiș panta din stânga noastră, printre copacii așezați răzleț pe  versant. Urcușul ne scoate la niște case vechi și la un drumeag de țară, plin de bolovani și noroi, pe care îl urmăm într-un luminiș deschis. Și de același peisaj am avut parte cam până la jumătatea traseului – culmi domoale, acoperite de iarbă galbenă, căsuțe mici și răsfirate , câte una ici-colo, pe câte un vârf de deal, poteci abia ghicite în iarbă și, în fundal, crestele Ciucaşului acoperite cu zăpadă.  Mă simțeam atât de bine colindând pe dealuri! Eram conștientă că singură nu cred că aș fi ajuns pe aici (nu mă avânt pe nemarcate, decât dacă sunt cu cineva care a mai fost pe acolo și la care mă pot plânge, eventual, că e rucsacul prea greu sau vreau o pauză de dulce :)) ), așa că savuram fiecare moment. Chiar dacă se tot urcă, se urcă .. și nu se mai termină :)))
Testarea partenerului de tura  – proba 1, sprijinirea :))))
Primul popas l-am făcut la o adăpătoare de animale, aflată undeva în dreapta potecii (nu se vede din drum, este destul de ascunsă și trebuie să coborâți vreo 10-15 m până la ea. Dacă e liniște se aude susurând). Ne-am alinat setea cu apa rrrrece ca gheața și, la prima adiere de vânt mai răcoroasă, am luat-o din loc, pe o potecuță îngustă ce abia se ițea din iarbă. Am urmat-o până am ajuns la o stână, poate cea mai frumoasă de până acum, în care nu cred că se afla nimeni. Doar un câine ne-a dat binețe, bâțâind din coadă a bucurie că vede și el suflet viu pe lângă casă. Ne-a petrecut în lătrături până la un gard de care am trecut în săritură, hămăind de după el mai mult a jale decât a amenințare. Cuțu cuțu, nu putem să rămânem cu ține, avem alt drum de parcurs! Dar poate vine Moș Martin să îți țină companie până la primăvară, când se întorc mioarele 🙂
De la stână urcăm o pantă (asta e frază turei, până acum – Sus, sus, tot spre sus! 🙂 ) și ajungem la un drum forestier, acoperit de pietriș. Facem stânga și, conform motto-ului nostru de a câștiga altitudine, o luăm cătinel spre coama dealului căruia încă nu îi vedeam vârful. Partea frumoasă e că de acum panorama începea să se deschidă, și când am ajuns sus …. eh, deja știți reacția  :))! Vă las cu imaginea, să vă formați propria reacție 🙂
Se simțea că suntem în loc mai expus – vântul a început să ne susure șoapte reci pe la urechi.Și tocmai când doream să facem pauza de prânz! Am mai mers o bună bucată de drum, așteptând o domolire a vântului ca să putem lua masa liniștiți – și asta pentru că nu găseam nici un loc de adăpost, vreun copac sau vreo piatră în spatele căreia să ne ferim. Când sunetele burților noastre au început să rivalizeze cu șuieratul vântului, ca și intensitate, abia atunci s-a mai calmat un pic și ne-a dat răgaz de a mânca liniștiți. Cine știe, poate chiar și el s-a dus să ciugulească ceva, să mai capete puteri, să ne poate bate mai cu foc :))))
Ca să vezi și să crezi … am avut gura aurită (și nu de la plombe). Imediat ce ne-am pus în mișcare   ne-a luat în primire un vânt rece și tăios, mai puternic ca Popeye după vreo 10 găleți de spanac. Bătea, și bătea, și bătea … a fost nevoie să facem vreo 2-3 popasuri, să ne luăm tot ce aveam windstopper prin rucsaci, inclusiv cagulă sau ochelari de ski. Și cu toată blindarea noastră, tot îi mai simțeam atingerea pe alocuri, acolo unde îmbinările de echipament nu erau perfecte. Oare orice creastă de munte e așa de vântoasă? Până acum am dat binețe cu rafalele în Ciucaș și în Iezer, de   mai-mai să mă doboare. Poate a treia oară e cu noroc .. și nu reușeşte :)))
Trecem în fugă pe lângă Vf Doamnele Tituleni (1.395m) și Răzoarele (1.522m), cu ochii ațintiți spre minunăția care ni se deschidea în panoramă – Bucegii! Frumoși, acoperiți cu zăpadă și dintr-o perspectivă nouă pentru mine. Se putea vedea releul de la Coştila extrem de ușor, însă Crucea … Crucea, dom’le, Crucea! Unde e Crucea? Cine a furat-o să o pună la oglinda de la mașină? Uuu, și ce mașină ar trebui să aibă :)))) M-a lămurit Picco – cică nu se vede din unghiul ăsta. Trebuie să mai mergem o bucată de drum până când o să devină vizibilă. Atunci … la drum! Avem o Cruce de văzut!
Și într-adevăr, după vreo câțiva kilometri, am reușit să o zărim – era miiică , mică de tot, și dacă nu mi-o indica cineva exact, exista riscul că nici măcar să nu o zăresc. Ah, acum recunosc pe de-a-ntregul Bucegii 🙂
Am mai avut parte de panorame frumoase – cum ar fi de exemplu orașul Posada, ce dormea cuminte în stânga potecii noastre, sau crestele munților Baiului, de care nu am putut să îmi desprind privirea. Păreau așa de line și de somnoroase, cu cuşmelii de zăpadă și haine groase, albe, niște mici îngerași …. asta până ajungeai în punctul respectiv și îți dădeai duhul la urcare, cu vântul ce bătea din toate direcțiile, numai din spate nu.Deci … uneori .. aparențele înșeală  :))))
Vântul ăsta turbat ne-a însoțit până în apropiere de Vf Piscul Câinelui, cu mici reprize de taifun. Nici nu apucai bine să dai jos cagula să respiri și tu normal, ca hop! O palmă înghețată, aerată, peste obraz! A început să se mai domolească pe măsură ce ne apropiam de coama masivului, unde a fost îngăduitor cu mine și m-a lăsat să fac fotografia de vârf. Vârf în care nu se afla nici o plăcuţă, e  acolo doar pentru cunoscători. Yaaay, am ajuns! Finally – multe am avut de îndurat până aici :)))))
Amprenta de sireata roscata
Piscul Cainelui
Ciuli, Picco si invizibilul vant
Mihaela si Bogdan – placerea de a calatori la patrat!
Poza de varf
Eh, și acum să vezi minunăție! Noi nu ne-am grăbit pe traseu, am mers în ritm lejereanu, și asta ne-a permis să prindem primele semne ale apusului exact în vârf. Totul a început să se coloreze în roz pal – Bucegii, crestele Baiului, zăpada de pe traseu, cerul – toate au căpătat culoarea începutului de seară.  Și cât de frumos este să mergi pe creastă, la apus! Mai-mai că aș mai fi stat un pic aici, să văd culorile cum se intensifică și dansează pe cer, doar că … nu îmi place să cobor noaptea. Nu știu de ce, dar pur și simplu nu mă încântă să fac un traseu în lipsa luminii. Așa că am dat ușurel-ușurel la vale, cu un ochi la cărare și un altul pe cer, calculând câte minute de vizibilitate bună mai avem.  Cu toate estimările mele, nu am mai ținut cont ca vremea se răcise considerabil, iar mainele mele se expuneau frigului cu toată pielea disponibilă. Mi-am dat seamă că au înghețat … când nu le-am mai simțit aproape deloc, adică nu știam cu ce mânuiesc bețele de trekking. Scoate mănuși, pune mănuși, freacă mâinile frenetic, poate-poate reușesc să păcălesc circulația și o resuscitez .. dar de unde! Are cineva defibrilator de circulație :)))?
De la Piscul Câinelui am dat de marcaj – primul pe ziua de azi. Și mă bucur enorm, mai ales că deja lumina dădea semne de dispariție. I-am dat și noi cât de repede am putut în jos, încercând să nu aprindem frontalele. Și am ajuns la fix ! Exact când afară nu mai reușeai să distingi nimic, acela a fost momentul în care am pus piciorul în Sinaia. Mihaela s-a uitat la ceasul ei ce făcea track-ul pentru traseu – am mers 21 de km. Wow, am mers un semimaraton azi! Suntem tari! Sau tare …obosiți :))
Am luat un microbuz până la mașina noastră. Seara s-a încheiat extraordinar de bine, cu o vizită la părinții mei în Ploiești și cea mai delicioasă ciorbă, din care fiecare a luat cel puțin porție dublă. Și mami se îngrijora că a făcut prea multă și o să îi rămână  :))))
 


Detalii tehnice:
Traseul pe hartă:


Traseul pe Google Maps:


Elevaţia traseului:


Traseul auto Bucureşti- Posada:

Răspuns

Notă comentariu

Despre mine

Bună 🙂 Numele meu este Cătălina, insă toată lumea îmi spune Cati. Sunt pasionată de munte, călătorii, chitară, culori, handmade şi fotografie. Am început acest blog în 2013, din dorinţa de a ajuta oamenii să îşi descopere propria pasiune pentru călătorii şi a oferi informaţii celor ce doresc să facă trasee montane.
Ȋţi urez bun venit în cercul meu de poveşti! Şi mulţumesc pentru vizită 🙂

Sustine Chitara Calatoare

Sustine Chitara Calatoare.ro

Dacă poveştile mele te-au ajutat (în orice fel), poţi susţine blogul printr-o mică donaţie. Cam cât o cafea de mică. Mulţumesc mult 🙂 !

Social

Arhive

×