vineri, 11 decembrie 2015



Încă un an …. încă o ieșire pe Valea lui Stan! Traseul ăsta este singurul pe care îl parcurg anual – până acum l-am făcut de vreo 3 sau 4 ori, nici nu îmi mai aduc aminte numărul exact de vizite. și nici măcar nu mi-am propus acest lucru – pur și simplu s-a întâmplat, fără ca eu să am vreo intenție. Am văzut Valea lui Stan iarna, când totul era înghețat și puteai trece pe unde doreai, pe scările vechi ce scârțâiau la orice pas. Am văzut-o primăvara, când apa era umflată și totul era umed – chiar și pe unde nu erau cascade. Eh, și acum o să o văd și în straie de toamnă. Abia aștept :)
________________________________________________________________
Când: octombrie 2015
Parteneri de turămembri (sau nu) ai Asociaţiei Oxigen
Traseu: Transfăgărăşan – canionul Valea lui Stan – Poiana Călugăriţa - Barajul Vidraru – marcaj punct rosu
Tip traseu: hiking
Durată traseu: 5 ore, cu multe pauze
Lungime traseuaproximativ 8 km
Altitudine minimă/maximă690 m (Transfăgărăşan)/ 1.078 m (Poiana Călugăriţa)
Diferență de nivel pozitivăaproximativ 1.140  m
Urcare/coborâre: 1.119m/1.153 m
Stare marcajfoarte bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă.
Surse de apăÎntregul traseu este o sursa de apă :))) Nu vă recomand însă să luaţi apă din cascade, nu cred că este potabilă. Intraţi cu rezerva de apă plină pe traseu :)
_________________________________________________________________

În ziua plecării m-am trezit singură pe la 04:30. și deși nu dormisem foarte mult în seara precedentă, eram fresh și pregătită pentru drum. Ce poate să facă un pic de entuziasm și dor de munte! Am băut repede o gură de cafea, am înșfăcat echipamentul și am tulit-o pe ușă – la ora 06 aveam întâlnire cu gașca la Unirii. și vreau să ajung la timp :)



Şi la timp am ajuns! La timp … să mai stăm un pic în autocar, să așteptăm întârziații. Un sfert, două sferturi, trei sferturi ….. o oră. Afară începuse să se lumineze, sosise și soarele la autocar ….. iar ei nu mai veneau. Hmm, dacă știam, îmi aduceam o pernă de voiaj și îmi continuam somnul de frumusețe! Așa mă uit pe geam și …. Uuu, o carte! E a lui Dragoș, colegul de rând. Ce citește? Biografia lui Aggasi  …. O poveste destul de lungă, judecând după grosimea cărții. Nu am citit niciodată o biografie, nu mă pasionează acest stil. însă în lipsă de altceva, hai măcar să îmi arunc un ochi pe ea. Deschid undeva pe la jumătate și citesc câteva pagini. și încă vreo câteva. Termin capitolul și mă apuc de următorul. și pe la jumătatea celui de-al doilea închid  cartea și o iau de la început. M-a prins iremediabil. Este ceva în felul de a scrie care mă face să vreau să citesc cartea asta, să aflu toată povestea, de la început până la sfârșit. și sunt decisă să o citesc, aici și acum, și nu o să las nimic să îmi distragă atenția sau o să mă împiedice … nici măcar rugămințile lui Dragoș de a-i returna cartea :))) A fost coleg bun și simțitor și mi-a lăsat-o să o citesc tot drumul … pardon, devorez din priviri :)

Nici nu știu când și cum am ajuns la cazare. O să stăm, ca de obicei, la Pensiunea Dracula, locul unde am o mulțime de amintiri frumoase. Ne cazăm, facem rucsacul de tură și ne strângem în fața pensiunii, locul de unde o să ne îmbarcăm în autocar către Valea lui Stan. Avem noroc de o zi fantaaaastica,  cu mult soare și nici un nor pe cer, încât puteam să facem și plajă, așa de cald și de bine e! Oare natura știe că e aproape noiembrie sau a uitat :)?




Înainte de a ne urca în autocar se pun la punct ultimele detalii ale traseului și facem obișnuita încălzire. Ooo da, o repriză bună de întins, flexat, răsucit și câte și mai câte mișcări ale mușchilor din corp.Se simte faptul că nu am mai făcut mișcare de ceva vreme, articulațiile mele scârțâie mai ceva că o uşă neunsă, iar flexibilitatea e undeva aproape de zero. Hmm, e musai de ceva sport. Sau mai mult munte … mult mai mult munte :D


 Drumul cu autocarul până la locul de intrare în Valea lui Stan a durat extrem de puțin. Coborâm cu toții și pornim voinicește pe traseu … până la micul baraj, unde ne despărțim în trei grupuri – asta că să nu ne înghesuim cu toții pe traseu. Nu știam în care din grupuri să mă duc, asta până când l-am auzit pe Dragoș:

-         - Ce faci, nu vii?

Sunt în primul grup, am înțeles, să trăiți!




Avem norocul să prindem apa destul de mică, ceea ce ne permite să ne mișcăm destul de bine, fără teama de a ne uda interiorul bocancilor. Au fost și situații în care a fost nevoie să traversăm apa de pe un mal pe celălalt, în care piatra pe care cineva o ochise drept susținătoarea următorului pas s-a încăpățânat să fie alunecoasă, dând posibilitate (nedorită, totuși) bocancilor să se afunde până la glezne în rău. și atunci să vezi viteză la traversare și stropi în stânga și în dreapta – adevărată fântână arteziană :))


Prima poza de grup

Apa, apa peste tot :)


Am ajuns relativ ușor și repede la punctul pe care eu îl consider cel mai periculos de pe tot traseul – bazinul cel mare de apă, a cărui traversare se face pe perete. Nu e chiar așa de scary, în afară de o porțiune aproape spălată în care este necesar să te ții foarte bine cu mâinile de şufă – că nu prea ai unde să sprijini bocancii. Au trecut câțiva din grupul nostru (eu eram numai ochi, să văd unde și cum traversează ei), au urcat scara și după câteva minute au reapărut în raza noastră vizuală, spunându-ne să rămânem pe loc, că nu mai e loc acolo sus. Este o porțiune inundată și se trece destul de încet. Așa că fiecare a rămas pe unde era – o parte la începutul traseului, o parte aproape de scara ce urca. Oookey, atunci …. Pauză de fotografiat să fie :) !






Din urmă au reușit să ne ajungă un grup de 4 oameni – doi bărbați și două femei. Au stat un pic, așteptând că noi să trecem, și văzând că nimeni nu mai schițează vreo intenție de a merge mai departe, au pretins să îi lăsăm să treacă. Degeaba le-am spus că nu mai e loc sus, sunt mulți oameni care așteaptă să traverseze o porțiune inundată de traseu și că trebuie să venim pe rând – cred că nici un au auzit. Au trecut pur și simplu pe lângă noi și peste noi (la propriu!), în dorința lor de a merge mai departe. Cu acest gen de oameni să te tot întâlneşti pe munte …. NU!

 Eh, dar cum e vorba cântecului?
 
Roata morii se-nvârteşte,
Ţac, ţac, ţac!

După ce am urcat și eu (am trecut cu bine de porțiunea spălată – trăiască vibramul :D!), pe cine văd holbându-se la o ditamai baltă, cu mii de semne de întrebare gravitând în jurul lor ? Exaaact, cei 4! Nu aveai cum să treci fără să te afunzi până la mijloc, așa de adâncă era apa. De unde știu ? Nu, nu am mers să testez personal :)). Oamenii minunați din Asociația Oxigen au făcut un sistem ingenios de traversare a porțiunii respective – treceai pe un perete, agățat de un ham. și era cineva în apă (în costum de neopren, desigur!) care făcea transferul echipamentului de la sosire la start, pentru un nou “pasager”. Şi tot Ştefan, că despre el este vorba, te lua de la start și te plimba, pe coardă, până la sosire. Un tur privat al zonei inundate, ce să mai :))



 Nu știu exact cum au trecut cei 4, pentru că am trecut înaintea lor. Sunt sigură însă că ai noștri i-au ajutat și au traversat exact așa cum am traversat și noi – pe sus și la uscat, nu pe jos și la udat. Pentru că suntem oameni și ne ajutăm unii pe ceilalți :)

Am ajuns foarte repede la ieșirea din Valea lui Stan – punct marcat de ultima scară și de un stăvilar pe care nu aveți cum să îl ratați. Facem o ultimă fotografie de grup și ne îndreptăm voinicește către Poiana Călugărița, într-unul dintre cele mai faine peisaje de toamnă pe care mi-a fost dat de le văd până acum. Contrastul dintre frunzele ruginii/aurii și cerul albastru este fantastic, și îmbrăca toată pădurea într-o atmosferă de basm. Rămâneam constant în spate, tot trăgând cadru după cadru, neștiind încotro să mai îndrept obiectivul aparatului. E minunaaaat!







În Poiana Călugărița ne-am bucurat de o binemeritată pauză. Ne-am tolănit pe iarbă și ne-am lenevit  la  soarele cald. Waaa, bronzare la începutul lui noiembrie! Ce poți să ceri mai mult ?



Ieșirea din poiană ne-a condus către un drum forestier. Am trecut pe lângă fosta cabană Călugărița, acum părăsită (păcat, locația este superbă, iar cabana la fel!) și am coborât până la unul din brațele barajului Vidraru. Gata, s-a încheiat aventura noastră muntomaneasca de astăzi! Acum nu ne mai rămâne decât să mergem până la autocar pe marginea lacului și să ne bucurăm de peisaj. și ce peisaj :)!





Am avut un pic de timp liber să ne tragem sufletul și să ne pregătim pentru evenimentul din acea seară. Ce eveniment? Un ditamai balul mascat de Halloween, combinat cu o mega cântare la chitări :) ! După cină au început să își facă apariția în sală vrăjitoare, vrăjitori, sultani, drăcușori, capete bisericești și zombi mariachi. O adevărată mulțime cosmopolită, gata să se distreze și să cânte până a doua zi.
Să înceapă petrecereaaaa!





 
A doua zi

Am cântat până undeva în jurul orei 2, când am pierdut bătălia cu somnul. M-a doborât bine de tot, am adormit imediat ce am  pus capul jos pe pernă. Cântăcios căzut la datorie :)

Trezirea a fost undeva în jurul orei 8, și a fost cruntă, cel puțin pentru mine. Eram obosită, epuizată și cu gâtul în pioneze, după cântarea de aseară. Am încercat să răspund urarilor de  “Buna dimineaţa!” ale colegilor de cameră …. și surpriză! Buzele se mișcau, dar sunetul ia-l de unde nu-i! După câteva tentative nereușite de comunicare, a fost limpede: fiecare notă cântată aseară a luat cu ea și o bucată din vocea mea. Am cântat așa de mult, că am rămas fără :)) și e așa de funny să vrei să vorbești și să nu reușești :))

Pentru ziua de astăzi avem programate două activități – o vizită la cetatea Poenari și un rapel de pe viaduct. Am fost împărțiți în două grupe, că să nu pierdem foarte mult timp așteptându-ne unii pe alții. 



 Am mai fost la Poenari de vreo 3 sau  4 ori – am și pierdut numărătoarea. Şi am ales să merg și de data asta mai mult pentru peisaj și mișcare – nu ai în fiecare zi oportunitatea de a urca 1.480 de trepte! E frumos că au montat doua panouri, la aproximativ o treime și două treimi parcurse din traseu, în care te anunță câte scări ai urcat. și aici am observat două categorii de oameni: unii care erau entuziasmați – “Yaay, am urcat 400! Așa puțin?” și o alta, majoritară, cărora le părea rău că au început să urce – “Cum? Numai atât? Şi mai am  încă 1.000 ? Hai înapoi, e prea mult!”. Ce bine ar fi fost dacă turcii se încadrau în ultima :)))






Cetatea este la fel cum o știu – frumoasă și cocoțată semeț pe o stâncă. Ce am descoperit nou – o mulțime de monede aruncate în fosta temniță (în turnul pătrat) și un ghid nou, un om care a reușit să ne facă să îl ascultăm cu urechile ciulite aproape de jumătate de oră. Avea un stil fascinant și captivant de a relata istoria cetății și de a ne face atenți.  și dacă a reușit cu mine, care nu îmi place istoria, atunci e buuuuun :)

Comoara din adancuri:)




 De la cetate am plecat spre viaductul de unde o să facem rapelul – uuu, și este înalt! Nu am mai factu de câțiva ani și  îmi este dor de rapel, de senzația aceea când te lași pe spate și cea în câte plutești. Adrenalină îți intră în sistem și nu mai ai scăpare! De parcă ai vrea să scapi de așa ceva :)

Cum a fost ? Fantaaaastic! Sentimentul așa că plutești, că nu simți pământul sub picioare, amețeala pe care o ai când te uiți în jos și vezi cât de departe ești de el, combinat cu adrenalina de la coborâre …. Uuuu, mai vreau, mai vreau, mai vreau! și sunt sigură că aș mai fi urcat încă o dată să mă mai dau, dacă traseul de ajungere la asfalt nu ar fi fost așa de dificil – a fost necesar să coborâm pe grohotiș, pe o pantă așa de înclinată încât mă miram cum de nu o iau bolovanii la vale. A durat un minut să cobor în rapel și vreo 10 să ajung la șosea, trebuia să fii atent la fiecare mișcare. Puteam să ajung și mai repede, însă cu tot cu jumătate de munte :)

Fericireeeee :)



O ultima verificare a echipamentului

De acolo venim!

Spre casă am plecat în jur de ora 16, după un binemeritat și dorit prânz copios. Am pus din nou stăpânire pe cartea colegului meu și am reușit să citesc jumătate până la București – nici măcar n-am coborât în pauzele de la benzinării. I-am dat-o înapoi cu o singură rugăminte – să ne întâlnim săptămâna viitoare, după ce o termină el de citit, să o continui. E mult prea interesantă :D

 

Utile:
Program vizitare cetatea Poenari, sezonul estival : 09-18
Preţ bilet : 5 lei adulţi, 2 lei copii, stundenţi şi pensionari
Cati :) vineri, 11 decembrie 2015 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube