miercuri, 28 octombrie 2015



După cum bine (mă) ştiţi, sunt înnebunită după mers la munte, călătorii, plimbări şi excursii de tot felul. Dacă aş putea, aş călători întreaga viaţă şi tot nu mi-ar dispărea dorul şi curiozitatea de a descoperi locuri şi oameni noi, de a mă cufunda în experienţa unei noi civilizaţii sau de a bălăuri fericită pe străzile unui nou oraş, cu ochii şi obiectivul transformat in giroscop.

Au fost prieteni care m-au întrebat de la care din părinţii mei am preluat gena asta de “mâncărici în talpă”. Şi răman foarte surprinşi când le spun că de la nici unul. Yeap, adevarat!  Nici unul din părinţii mei nu are dorul ăsta nebun de ducă şi nu sunt mari amatori de călătorii. Cine ştie de pe unde m-oi fi molipsit :)))

Şi pentru că ai mei m-au învăţat să împart lucrurile bune şi cu alţii, m-am gândit că le-ar face plăcere să îi iau cu mine la munte, într-o tură uşoară. Pardon, super uşoară, gen plimbare. Şi scurtă, bineînteles, nu mai mult de o zi, cu tot cu transport.  Ah, şi dacă se poate, şi aproape de casă, să nu mergem mult.

Wow, cât de multe opţiuni am de traseu :))) Hai să vedem.... aaaahm.....  păi....... mmmmm ..... Bucegi. Singura opţiune valabilă. Putem merge la Cruce, într-o plimbărica scurtă pe platou, e şi usor, e şi aproape. Cruce o dată, Cruce de două ori ... adjudecat şi amin:))
_________________________________________________________________
Cândaugust 2015
Parteneri de tură: părinţii mei, un unchi şi o mătuşă
Traseu: Cabana Piatra Arsă (1.950m) – Cabana Babele (2.206m) – marcaj dungă galbenă
Cabana Babele-Crucea Caraiman (2.291m) – marcaj cruce roşie
Tip traseu: plimbare pe platou
Durată traseu7 ore, cu pauze luungi şi dese :)
Lungime traseuaproximativ 14 km
Altitudine minimă/maximă1.950 m (cab Piatra Arsă) / 2.353 m (Vârful Caraiman)
Diferență de nivelaproximativ 400  m
Urcare/coborâre (sens dus)aproximativ +500 m / -100 m 
Stare marcajfoarte bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă.
Surse de apăeu nu am reusit să identific nici un râu sau pârâiaş prin zonă. Vă recomand să vă luaţi apă la voi sau puteţi achiziţiona de la cabane.
_________________________________________________________________

A sosit şi ziua de duminică, ziua marii plecări la munte. I-am  mobilizat de foarte de dimineaţă – să avem timp să terminăm traseul pe lumină. Ştiu că nu este foarte greu, dar mai ştiu că habar nu am cum vor suporta traseul sau cât de repede vor obosi, aşa că am spus să îmi iau nişte măsuri de precauţie. Să nu bâjbâim  noaptea pe platou :)))

Pentru tura asta am hotărât să mergem cu maşina mea – e  mult mai rapid faţă de tren şi economisim nişte timp.Bubulina mea cea roşie aştepta cuminte la scară, gata de plecare. Am încărcat rucsacii, am făcut ultimele verificari şi … hai să mergem! Închid portbagajul, dau să mă îndrept către portiera şoferului, când aud un zgomot care îmi este foarte familiar – maşina se armase. Băi, cum aşa? Doar am dezactivat alarma! Ah, pentru cei care nu ştiu, maşina mea are o chichiţă cand vrei să o dezarmezi – trebuie să apeşi de două ori pe butonul de la telecomandă. Şi nici atunci nu se dezarmează complet – alarma se reactivează singură, după o perioadă de timp. Se lasă greu, ce mai :))

Pesemne am uitat să o dezarmez complet. Nu-i nimic, am cheia chiar aici, în buzunarul ….ăăăă…. băăăăi, unde e cheia? Unde am pus-o?  Poate în alt buzunar? Poate am dat-o cuiva să o ţină cât timp am jucat eu Tetris cu bagajele ? Unde eeeeee?

Nu mâinile mele au gasit cheia, ci …. Ochii. Le-au văzut cum stăteau ele frumuşel, aproape de luneta…. Pe interior. Dap, în maşină. Cu maşina închisă. Stăteau cuminţi şi parcă îmi făceau în ciudă. S-au baricadat acolo, fără nici o şansă să ajung la ele.

Bun, şi acum ce facem ? Am dat cu toţii târcoale maşinii, poate-poate nu închisesem bine vreo uşă. Nup, toate închise ermetic. Cheia de rezervă este la Bucureşti, şi a merge să o iau ar însemna să renunţăm la excursia de azi, că nu aveam cum să le facem pe amândouă. Nu vreau să sparg nici un geam, ar fi prea multă bătaie de cap cu înlocuitul, şi tot nu am putea să mergem azi în excursie (cine să îşi lase maşina pe platou cu geamul spart? E o invitaţie gratuită de “Ia-mi maşina, nene!”).  Singura optiune viabilă este să merg la Bucureşti, să iau cheia de rezervă şi să mă întorc la maşină… ca să mă întorc din nou la Bucureşti. Câtă ironie, nu-i aşa?

Cum stăteam noi şi ne luam mental adio de la excursia de azi, observ cu coada ochiului un tip în parcare, ce se uita la noi, foarte insistent. Poate credea că încercăm să furăm maşina cuiva, la cât trăgeam de uşi. După vreo 5 minute de fixat cu privirea, vine la noi şi ne întreabă ce am păţit. Îi arăt cheile de la maşină, ce se lăfăiau boiereşte în spate.

- Cum aţi reusit, don’şoară?
- Eh, asta aş vrea şi eu să ştiu....
 Şi ce aveţi de gând să faceţi? Spargeţi geamul?
 Ah, nu! Mă duc la Bucureşti după cheia de rezervă. Şi nu mai mergem la munte. Asta e ….

Privirea bărbatului înconjură parcarea dintr-o singură ocheadă. Nu era nimeni.

- Aduceţi-mi o riglă şi un cuţit şi vi le dau eu!

A trebuit să mă ţin de maşina de lângă, să nu mă fac una cu asfaltul. O riglă şi un cuţit? Adică omul ăsta s-a oferit…. Să îmi sparga maşina? Live, cu mine de faţă? O, Doamne…

I-am adus o riglă şi un cuţit, aşa cum a cerut. Şi s-a apucat de “treabă”. Eu mă învârteam ca un titirez în jurul lui, să prind cât mai multa tehnică, in timp ce ai mei ţineau de şase, să nu apară cineva în parcare. După maxim 10 minute, portiera era deschisă. “Puteam să ţi-o sparg în 2 minute, don’şoară, dar am preferat să lucrez finuţ, să nu îţi stric ceva!”. Şi într-adevăr, lucrase extrem de delicat, nici nu se cunoştea că s-a umblat la ea. Aşa am aflat si eu cât de uşor este să spargi o maşină. Foarte, foarte uşor  :))

Yaaaay, we are back on track! După aventura asta mică, parcă aştept şi mai cu nerăbdare să ajung pe platou. Ne urcăm în maşină si conduc cât pot eu de repede spre munte. Asta până la Comarnic, unde am prins o ditamai coada de autoturisme. Înaintam cu viteza entuziasmului de luni dimineaţă, când te dai jos din pat să mergi spre muncă – adică undeva spre zero absolut.  Mi se pare ciudat ca este coadă spre munte sâmbătă la ora 10- deobicei coada era pe sensul celălalt de mers. Încep să cred că cineva acolo sus nu vrea să ajungem azi, prea sunt multe piedici aşa, dintr-o dată :)))

După  aproximativ jumătate de oră de bară la bară traficul începe să se fluidizeze, iar maşina mea cunoaşte din nou cum e să ruleze într-a cincea.  Hai să mergem cât mai repede, că şi aşa am întârziat o groază pe drum! Am mers cât am putut de repede până am dat de serpentine, unde am fost nevoită să merg prudent – şoseaua este proaspăt construită şi nu are parapeţi. Am urcat până am ajuns sus pe platou, moment în care am căutat să găsim un loc de parcare. Eh, acum să văd cine are ochii buni!  A găsi aici un loc de parcare este echivalentul găsirii acului în carul cu fân – este plin ochi peste tot, pe marginea şoselei, pe lângă marginea şoselei, oriunde aruncai ochii vedeai numai maşini. Parcă era cea mai aglomerată parcare din Bucureşti, nu alta! Am mers mai bine de un kilometru până să găsesc un locşor aproape de drum, pe care nimeni nu-l ocupase deoarece se învecina cu un ditamai şantul. Ok, mi-am scos skill-urile de parcare de pe unde le aveam pitite (dacă le am :))) şi am reuşit să poziţionez relativ OK maşina, să fiu sigură că nu o găsesc tolanită în şanţ la întoarcere. Finally, am ajuns!

Pfuai, asta da drum cu peripeţii! Parcă niciodată nu am întâmpinat atâta rezistenţă în a ajunge într-un loc. Şi uite că, în ciuda tuturor piedicilor puse, am ajuns la o ora decentă. Yay, hoo-ray pentru noi!

Sirul luuuuuung de masini

Ne luăm rucsacii în spinare, marchez pe GPS poziţia maşinii (să nu stau să o caut cu alarma la întoarcere :)))) şi o pornim pe traseu. Urmăm dunga galbenă ce şerpuieste uşor până în vecinătatea cabanei Piatra Arsă şi se continuă spre Babele. Pentru mine traseul este floare la ureche, mai degrabă o plimbărică lejeră şi plăcută la munte, aşa că de multe ori m-am pomenit în fata grupului, bucurându-mă la maxim de vremea frumoasă şi caldă. Pentru ai mei însă este ceva mai dificil  - ei nefiind obişnuiti cu acest tip de activitate, mergeau ceva mai încet şi încercau să ţină pasul cu mine. Iar eu zburdam ca o caprioară în libertate :))





Când am ajuns aproape de telecabină, platoul a început să se aglomereze.  Erau din ce în ce mai mulţi oameni pe metru pătrat şi deja nu mai era liniştea aceea frumoasă pe care o simt când merg la munte – era spartă de glasurile zgomotoase şi “bucuria” celor ajunsi aici, exprimată  în prea multi decibeli vocali. Situaţia a fost şi mai dezastruoasă când am ajuns la cabana Babele – mă simţeam ca la bâlci! Tarabe cu diverse chestii de vânzare, copii care alergau bezmetici pe ici-colo şi părinţi care urlau după copiii lor, să stea o dată locului cuminţi. Era exact aceeaşi senzaţie pe care am avut-o prima datăcand am ajuns la Bâlea – sentimentul că muntele nu mai este un sanctuar de linişte, pace şi natură, ci un oricare alt loc în care poţi să faci bani, unde te comporţi cum vrea muşchiul tău cel fără 7 ani de acasă, adică fără respect şi bun-simţ.  Sunt gunoaie peste tot – sticle, pet-uri, ambalaje de diverse şi coceni de porumb, toate aruncate cu nonşalanţă pe marginea drumului. Şi nici măcar un coş de gunoi – nici unul! Iar oamenii îşi făceau selfie-uri  după selfie-uri, cu Babele în spate şi cu gunoaiele la vedere, mândri nevoie mare că au ajuns la munte. Păi oameni buni, cu toată mizeria pe care aţi lăsat-o în urmă se poate face un munte nou, de mutăm titulatura de cel mai înalt vârf din România lângă Sfinx! Şi asta numai din ce văd eu, sunt sigură că iarba sau pietrele mai ascund resturi de care voi v-aţi descotorosit fără nici un fel de remuşcări.Trist, foarte trist….

Mă mâhneşte să văd cum oamenii nu au grijă de ceea ce nu este al lor, că pângăresc natura şi nu o respectă. Că urcă până aici doar ca să se dea mare şi transformă locul acesta într-o fabrică de bani, pe care probabil îl vor abandona când este distrus iremediabil. Că totul se priveşte din prisma profitului pe care îl poate aduce, câţi bani se poate scoate de pe urma lui, uitand însă un lucru – că natura nu este a lor. Şi tocmai pentru că nu are stăpân trebuie să avem grijă de ea, astfel încât să ne putem bucura cu toţii de frumuseţile ei, o perioadă cât mai lungă de timp. Ah, şi elementul esenţial – natura este doar una. Nu avem una de rezervă. Dacă o distrugem, o distrugem şi pa pa, fără să ne dăm seama că de fapt ne distrugem pe noi.  Fără să conştientizăm că noi avem nevoie de natură şi nu invers.  

Gata, mi-am spus Of-ul :)))! Dar pe bune, chiar ar trebui să facem ceva în privinţa asta.  Un pic de educaţie  civică ar face minuni.  Nu spun nimic de bun-simţ sau respect, astea sunt trăsături ce se învaţă individual, şi fiecare ia din ele cât consideră de cuviinţă. Dar vă spun, sunt gratis, puteţi lua cu polonicul, nu cu linguriţa :)))

Am făcut un mic popas la Babele pentru odihnă şi mâncare. Aaaah, şi ce bine e să stai tolănită la soare! Cred că am şi adormit un pic, am pus capul jos şi gata, ţuşti în lumea viselor! Un pic de somn, un pic de leneveală şi  mi-am reîncărcat bateriile. Putem să plecăm la drum, cu forţe proaspete :)

Cu totii la Babele

Aproape de Sfinx

Sfinx-ul, asa cum il stie toata lumea

Sfinx-ul, din alta perspectiva :))))))

De la Babele am luat-o pe cruce roşie, spre Cruce. Ai mei se uitau la Vârful Caraiman care se iţea în zare şi întrebau îngrijoraţi “Până acolo sus trebuie să mergem? Păi măi mami măi, este mult de mers şi de urcat!” Eu încercam să îi încurajez “Traseul are doar o oră, nu este chiar aşa de greu! Şi nu urcăm direct, o luăm pe curbă de nivel, uite pe acolo!” şi le arătam pe versant cărăruia şerpuitoare. Muncă de convingere, nu alta :)))





Şi au reusit! Cu toate că au mers prudent şi pe alocuri destul de încet, am reuşit să facem traseul în timpul indicat pe marcaj.  Am ajuns la Cruce pe la ora 15, făcând aici popasul de la final de drumeţie. Ai mei s-au aşezat pe o băncuţă să se odihnească, iar eu am început să mă plimb prin zonă, să trag câteva cadre cu împrejurimile şi Buşteni-ul, ce se odihnea cuminte la poalele muntelui. Tocmai ce mă pregăteam să declanşez, când o aud pe a mea mamă :

- Nu te apropia aşa de tare de margine, că o să cazi! Vino mai încoace!

Iau aparatul de la ochi şi mă uit unde eram – la vreo jumătate de metru de prăpastie. Adică foarte departe şi foarte safe, după standardele mele. Dacă ar vedea pe unde umbla copilul ei, pe ce margine de prăpastie merge sau pe ce cornişe de zăpadă şi gheaţă, cred că ar îngheţa aşa un pic. Bine că nu pot să fac fotografii în acele momente… şi că nu citeşte chiar tot ce scriu eu pe blog. Sper  :)))))

Yaaay, am ajuns!


Fericirea din Varf

După vreo jumătate de oră de leneveală şi odihnă am luat-o uşor-uşor spre maşină. Am mai fi stat, că era frumos şi cald afară, dar ne-am gândit că ne-a ajuns o coloana de maşini la dus, nu mai vrem una şi la întors. Coborârea a fost ceva mai rapidă, astfel că am ajuns în timp record înapoi, toţi teferi şi nevătămaţi, fără urmă de febra musculară sau oboseală. S-au ţinut bine de tot ai mei, sunt mândră de ei! Şi desi a fost pe alocuri dificil, mi-au spus că vor să mai mearga cu mine pe munte. Eheee,  uite aşa mai învaţă şi copilul pe părinte, nu numai părintele pe copil :)))

Cu iubire, cu iubire! Inima de piatra, gasita pe traseu

Platoul aproape de apus


Detalii tehnice

Harta traseului:


Elevația traseului:


Traseul pe Google Earth:




 Drumul Ploieşti - Piatra Arsă:

Cati :) miercuri, 28 octombrie 2015 2 comentarii

2 comentarii :

  1. În această vară am făcut şi noi aproximativ acelaşi traseu, cu nepoţelul nostru - care, la 8 ani, era pentru prima oară pe un traseu de munte. Pentru noi, lejer, plimbare.
    Tot Piatra Arsă, apoi Cabana Caraiman, Brâna Caraimanului (cu ceva teamă, că nu ştiam cum reacţionează), Cruce, Babele şi Piatra Arsă.
    Şi, da, am simţit că împart bucurie a mersului pe munte...
    Ioana
    P.S. Am „îndrăznit" să-i arăt surorii mele (mama lu' nepotu' de mai sus) poze de pe Brâna Aeriană şi Brâna Mare a Coştilei şi a început cu texte gen „ţi s-a urât cu viaţa" - asta apropo de mama ta cu „prăpastia".

    RăspundețiȘtergere
  2. Asa sunt mamele, mai ..... prapastioase de fel :)))
    Cred cu tarie ca orice bucurie impartasita se dubleaza, nu se injumatateste. Mai ales cea de mers la munte, din care te poti alege oricand cu un nou partener de calatorie :)

    RăspundețiȘtergere

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube