marți, 18 august 2015



Simteam nevoia să mă întorc pe Negoiu. Asta în ciuda faptului că foarte rar îmi place să fac un vârf de două ori, când mai sunt atâtea zeci de piscuri și movilițe pe care le-aș putea aborda. Dar Negoiu … ei bine, Negoiu este special.

 Prima dată am fost aici în 2012, cu gașca ATGR-istă. Nu mai fusesem la munte de aproximativ un an și jumătate (nu întrebați de ce, că nici eu nu știu răspunsul!Bine, bine … Știu, dar nu sunt mândră de faptul că am dat marea pe munte pentru o perioadă așa de îndelungată :)) ) și îmi era un pic teamă că nu o să fac față efortului fizic pe care îl presupune un traseu în munții Făgăraș. M-am descurcat până la urmă, dar cu muuuult efort susținut și tărie de spirit. Atunci am abordat varianta ce începe de la Cabana Negoiu, șerpuiește prin Strunga Ciobanului și continuă pe Strunga Doamnei. Am ajuns pe vârf extrem de obosită, am făcut pozele de rigoare și am plecat înapoi pe același traseu, cu gândul numai la sacul de dormit și la o ciorbă caldă. 

Prima data la Varful Negoiu, in2012

Aproape de intrarea în Strunga Doamnei am aflat că nu trebuia să o luăm pe acolo, că întoarcerea o facem pe la Acele Cleopatrei. Iar traseul începe …. Ei bine, de unde credeți? Din creastă, din varf … Și trebuie să ne întoarcem …. Aaaaaa! Îmi venea să urlu! Aș fi vrut să continui, dar fiind într-un grup, a fost nevoie să mă supun majorității. Și uite așa am urcat la Negoiu de două ori în aceeași zi, iar o tură care se anunța ușoară s-a transformat într-un “monstru” lung de 12 ore. A doua zi abia dacă am putut să mă mișc, mergeam că Robocop pe piese de Lego  :))) )

Însă a treia oară o să fie diferit! O să facem traseul în timp stabilit, fără amânări și fără încurcături. O să ajungem la refugiu pe lumină și o să dorm liniștită seara, fericită și împăcată, ca un muntoman conștiincios. Dar cum planurile de acasă nu se potrivesc cu cele de pe traseu ….  __________________________________________________________________

Când: iulie 2015
Parteneri de tură: Roxana, Dragoş, Elena, Laura, Liviu, Alexandra, John, Anita, Iamandi, Valentina, Cosmin, Marian, Tania
Traseu: Refugiul Bâlea Tunel (2.020m) – Intrare în Căldările Paltinului (2.170m): marcaj cruce albastră, durată 40 minute, lungime traseu 1.6 km
Intrarea în Căldările Paltinului - Căldările Paltinului  - Lacul Călţun (2.150m): marcaj cruce albastră (dublat pe alocuri cu punct albastru), durată 2 h 40 min, lungime traseu 3.4 km
Lacul Călţun – Portiţa Călţunului (2.194m) – marcaj dungă albastră, durată  30 minute, lungime traseu 0.6 km
Portiţa Călţunului - Strunga Doamnei : marcaj dungă albastră şi dungă galbenă, durată 30 min, lungime 0.7 km
Ieşire din Strunga Doamnei – Vârful Negoiu (2.535m) : marcaj dungă roşie, durată  1h 20 min, lungime traseu 1.1 km
Vârful Negoiu – Strunga Doamnei-Lacul Călţun-Căldările Paltinului-Refugiul Bâlea Tunel
Tip traseu: hiking sustinut, cu porţiuni de cablu pe Strunga Doamnei
Durată totală traseunoi am făcut foarte mult, având şi accidentaţi printre noi. Noi am parcurs traseul în 16 ore, cu multe opriri şi mers extrem de încet.
Lungime totală traseu: aproximativ 15 km
Altitudine minimă/maximă: 1.880m (Căldările Paltinului) / 2.535 m (vârful Negoiu)
Urcare/coborâre (sens dus): aproximativ +925 m /-482 m 
Stare marcaj: foarte bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă.
Surse de apă: sunt foarte multe pârâiaşe pe traseul ce ajunge în Căldările Paltinului, în Căldări şi la Lacul Călţun. Ultima sursă de apă noi am găsit-o la lac.
_________________________________________________________________

Aceasta este a doua tură organizată integral de mine (yaaay, încep să mă specializez în evenimente muntomanesti!). Și spre bucuria mea, au venit mai mulți oameni decât mă așteptam, unii cunoscuți, alții pe care îi voi cunoaște de-abia când voi ajunge la refugiu. Yeap, ca și data trecută, în Parâng, am luat în grupul nostru și iubitori de munte necunoscuți (pentru mine). Mi se pare o ocazie foarte bună de a lega prietenii noi.. Niciodată nu știi de unde vine următorul membru al găștii  :)) )

Am plecat cu toții de vineri seara, fiecare mașină organizându-se individual. Am încercat noi să plecăm cu toții o dată și să mergem împreună, dar programele mult prea diferite ale oamenilor au făcut imposibil acest lucru. Așa că am stabilit să ne vedem cu toții la refugiu, pe măsură ce ajungem. Goood! Să purcedem la drum :)

Șoferița din mine a mers ceva mai prudent (era prima dată când mergeam la volan pe Transfăgărășan și nu îmi place să conduc noaptea, mai ales pe drumuri cu multe curbe și fără parapeți), așa că am ajuns la Refugiul Bâlea Tunel undeva în jurul orei 22. Când am ieșit din mașină m-a izbit un val de răcoare, ce mi-a adus aminte că saldalutele și fusta mea de București nu prea se împacă bine cu muntele. Prea multă piele de care să se lipească frigul :)). Noroc cu gazda, extreme de ospitalieră, care ne-a servit cu un păhăruț de țuică pentru încălzire și o porție de clătite ….delicioaseee! Miam miam miam!

 Micul pahar de tărie a avut efect de somnifer instant. Ne-am lins pe degete, spălat pe dinți și hai la somn, că mâine ne așteaptă un traseu lung și o oră matinală de trezit. Waaaa ….Noapte .. bună . Sforrrrr …Sforrrrr …….
 
A doua zi

Am reușit performanța de a mă trezi înainte de ceasul deșteptător, deîndată ce soarele a pătruns în vale și apoi prin ferestre, în cabană. Mmmmm, și ce aș mai fi dormit un pic, scufundată în plapumă! Nasul meu indică o temperatură ambiantă destul de racoroasă, nu vreau să ies afară, la frig …. Mai moțăi un pic, poate ne da trezirea altcineva! Aaa, stai, că eu trebuie să dau trezirea - că organizator, că doar am zis că le fac pe toate. Pfuai, asta trebuia să o deleg :)))

Afară este un pic înnorat și umed, se vede că a plouat azi noapte. Să sperăm că e singura repriza de udătură de care o să aibă parte Pământul până la lăsarea serii, traseul s-ar complica și s-ar lungi dacă ar mai ploua încă o data, mai ales spre final. O să îmi iau și hainele impermeabile la mine, că să mă simț liniștită, și dacă începe cerul să plângă …nu pot spune că nu am acumulat experiență turele trecute :)

Gasca inainte de inceputul traseului

Am plecat în traseu în jurul orei 8, un pic mai târziu decât estimasem eu. Înaintam încet pe traseul de cruce albastră, înspre Poienile Paltinului. De undeva de sus, o turmă de oi ne fixa cu privirea extrem de atent, să vadă unde mergem, parcă certându-ne că le-am invadat teritoriul.
 
 -   Ceeehe fhaaaceţi aici? E lhooocul nostru! Vhaaaaaalea!
 
Nup, nu încă Valea. Deocamdată suntem la deal, urcăm încet. Vaaalea o să fie mai încolo, când coborâm în poieni. Până atunci, profit de lejeritatea traseului să discut cu oamenii abia cunoscuți. Îl ascultam fascinată pe Marian cum povestea de vechile lui ture muntomanesti și planurile de patru miari din vara asta. Uuu, interesant! Îmi dă idei pentru anii viitori :)

S-a simțit imediat când am ajuns în creastă - ne-a izbit un vânt puternic și rece, ce ne-a făcut pe toți să ne scoatem windstopper-ele. Abia după  echipare mi-am putut roți privirea în jur și să admir frumusețea Făgăraşilor - era senin și se vedea totul că în palmă: căldarea, vârful Lespezi, Colțul Caltunului undeva mai în spate, pitit, iar sus, cocoțat la loc de cinste - Refugiul Călțun. E prima dată când reușesc să îl văd, și asta deoarece când am fost anul trecut, în februarie, era complet îngropat sub zăpadă. Deci acolo trebuie să ajungem ….aha… Și că să ajungem acolo trebuie să coborâm toaaaata valea și să urcăm din nou …Mdaa….Well, asta e calea ce-am ales-o! La drum cu noi!



 
Coborârea în Poienile Paltinului este un pic abruptă și trebuie avută un pic mai multă grijă. Nu că mine, care cu gândurile aiurea, m-am împiedicat și mi-am lăsat genunchiul să facă full contct cu un bolovan de pe margine. “Vanataie!” E primul gând care mi-a venit în căpșor. O să am aminitire :)
 
Traseul din Căldări ne poartă pe lângă multe râuri și pârâiașe. Mergem relaxați, fiecare în ritmul lui, bucurându-ne de vremea extrem de frumoasă de afară și de liniștea muntelui. Suntem doar noi pe traseul asta și e așa de bineeee! La un moment dat, când am constatat că suntem dispersați în toată caldaria și am făcut un mic popas, să ne strângem cu toții. Un pic de ciocolată, niște biscuiți, apa proaspătă de izvor …. Și să reluăm drumul!

El e Misu si a venit cu noi pe traseu :)))


Urcușul din Căldări spre Lacul Călțun este treptat. Prima parte este o porțiune de traseu se șerpuiește prin jnepeniș și vegetație, plină de bolovani din ce în ce mai mari - asta până se înconjoară un versant. De acolo traseul coboară brusc, pe o potecă plină de pietre , până în vale, de unde se începe urcușul final până la lac. Nu este greu, însă este un pic solicitant și trebuie avut grijă unde se pune piciorul, să nu se dizloce o piatră și să o ia la vale. În rest este foarte plăcut, iar panoramele oferite sunt superbe - doar suntem la peste 2.000m! Se vede clar Vârful Lespezi și fratele lui, Colțul Caltunului, iar undeva în depărtare se ghicește Vârful Negoiu. Și cât mai e de de mers până la el - o groază!

Trecem de una din puținele limbi de zăpadă întâlnite, facem din nou un mic popas și începem să urcăm porțiunea finală, până la lac. Pe măsură ce înaintăm, norii au început să se joace lângă noi, să învăluie și să descopere pereții de stâncă învecinați, că într-un dans misterios căruia nu îi ghiceam ritmul. Coborau din ce în ce mai jos, până când ne-au cuprins și pe noi. Acum pot spune că sunt cu capul în nori … La propriu :)))
 


A durat destul de puțin până am făcut cunoștință cu Lacul Călțun, și implicit cu refugiul aflat pe malul acestuia. Un ochi frumos de apă, flancat între pereți înalți de stâncă, ale cărui ape sunt mângâiate de vânturile de creastă ce se coboară până aici, să se răcorească. De departe părea mai întunecat, însă de aproape are niște nuanțe extreme de frumoase de albastru și turcoaz - sau poate am fost eu mai norocoasă și am prins razele soarelui la unghiul potrivit pe luciul apei? Priveam hipnotizată unduirile vântului pe oglinda lacului și zâmbeam … într-adevăr e frumos aici :)

Apele frumoase ale Lacului Caltun

Lacul Caltun - panorama din 6 cadre
Š
Am făcut o pauză mai lungă, să luăm prânzul.Ne-am cuibărit cu totul în refugiu și fiecare a scos ce avea mai bun prin rucsac, bunătăți ce au dispărut aproape imediat, la cât de hămesiți eram. Prin ușa larg deschisă se zărea, cocoțat pe coama unui deal, noul refugiu de la Călțun, ce este aproape finalizat. Are formă de OZN cu antenă (cum îmi place mie să spun), și am înțeles că intrarea se poate face și pe deasupra (adică prin antenă), pentru situațiile hibernale în care acesta este îngropat sub zăpadă. Poate, dacă vin la iarnă, pe acesta reușesc să îl găsesc :))

Traseul ocolește lacul prin dreapta și începe să urce susținut către Portița Călţunului, loc din care ni se deschide altă panoramă - în spate, Lacul Călțun, mic cât o perlă neagră, străjuit de Vf Lăiţel și Colțul Caltunului, iar în față - o vale laaargă, flancată de un perete de stâncă înalt și colțuros, în care recunosc Negoiu. Aha, deci până acolo mai avem de urcat astăzi. Și mai avem ceva de mers, deoarece traseul șerpuiește ocolit, prin spatele peretelui pe care noi îl vedem. Eh, mult am făcut, mult a rămas!





Traversăm valea pe curbă de nivel, fiind atenți mai ales în porțiunile de zăpadă înghețată pe care le întâlnim, care sunt destul de dese și destul de late. O dată trecuți de ele, începem urcușul ușor către zona de începere a Strungilor. Încă nu știm cine pe unde vrea să o ia, discuția de la refugiu a fost că ne decidem la fața locului cine vrea să meargă pe Strunga Dracului și cine pe Strunga Doamnei. Având însă în vedere că deja suntem un pic în întârziere față de ceea ce ne-am propus și că unii oameni merg destul de încet, am decis majoritatea să o luăm pe Strunga Doamnei. Au fost însă câțiva temerari care au vrut să se aventureze și pe Strunga Dracului - cei care se simțeau mai aventuroși. Eu am preferat să nu, vreau să am picioarele întregi și nezgâriate  pentru plecarea în Alpi :))





Strunga Doamnei este simplă, cu porțiuni de lanț de care e nevoie, din când în când , să ne ajutăm. Și destul de scurtă, așa că ieșim foarte repede în șa, de partea cealaltă a muntelui. În fața noastră, cu vârful acoperit de nori, ne făcea cu ochiul Vârful Lespezi. Eh, o să ajungem noi și acolo, cât de curând! Până atunci avem de continuat traseul către fratele lui mai mare, așa că purcedem ușurel pe poteca ce străbate curba de nivel. Țineam minte porțiunea asta de acum 3 ani și știam că ultima parte, exact înainte de a ajunge pe vârf, devine mai dificilă. Și așa și este! Suntem nevoiți să încetinim un pic ritmul, atât datorită potecii ce parcă insistă să se rupă în mii de bolovani, cât și limbilor de zăpadă care au apărut parcă de nicăieri. Fără porțiuni de lanțuri sau sprijin, înaintarea trebuia făcută (din nou!) cu multă grijă și atenție.  Pe principiul “Încet și bine, maică, încet și bine!” :))Š

Un ultim set de pași … și am ajuns pe vârf. Îmi așez rucsacul undeva unde găsesc un loc liber și mă trântesc și eu alături de el. Am ajuns …... Și deși ar trebui să mă bucur pentru reușită, amân un pic momentul pentru a-mi recăpăta suflul și a mă odihni. Urcarea a fost sustinutam iar traseul până aici lung și solicitant, așa că sunt fericită că pot stă în loc câteva minute, într-un loc cu o panoramă spectaculoasă. Și încet-încet, pe măsură ce oboseala începea să se risipească, un zâmbet larg mi s-a întipărit pe față …. Am ajuns! Yay!




E foarte multă lume aici, poate mult prea multă pentru cel de-al doilea cel mai înalt vârf din România. De-abia dacă ai unde să stai! A fost o adevărată aventură să reușim să facem câteva fotografii individuale sau de grup. Am avut norocul să găsim un mănunchi de baloare colorate și le-am integrat și pe ele în ședința foto. Era o atmosferă de circ și veselie la noi :)))





Am poposit cam jumătate de oră în vârf, suficient cât să ne odihnim și să ne încărcăm bateriile pentru drumul de întoarcere. Și o luăm cu toții la vale, fericiți și mulțumiți că am reușit să ne atingem jumătate din obiectiv. Dap, doar jumătate. Cealaltă jumătate este să ne întoarcem cu toții întregi, teferi și sănătoși la locul de cazare.  Așa că hai :) !

Panorama de pe Negoiu

Panorama de pe Negoiu

Una din limbile de zăpadă de sub vârful Negoiu cobora tocmai în vale. Și era și destul de lată. Așa că ce idee (tranzită și nebunească) ne-a venit? Hai să ne dăm!  Mai scurtăm din traseu și ne și distrăm! Primul care a încercat a fost John, care nu a estimat exact oprirea și a nimerit cu picioarele în bolovănişul de lângă potecă . Uuuuuu, asta cred că a durut! A doua (și ultima) am fost eu.

Geronimoooooooo!

Am alunecat mai repede decât mă așteptam și a fost un moment în care am simțit că pierd controlul. Pietrișul și bolovănişul se apropiau repede, așa că mi-am pus toată concentrarea în redresare și frânare. Și am reușit! M-am oprit exact la timp, unde doream să mă opresc, la mai puțin de un metru de poteca. Mai vreaaaaaau! Dacă era zăpadă până jos, probabil că mă dădeam :))

Observație: Sub nici o formă nu încercați ceea ce am făcut eu, decât în situația în care sunteți siguri, dar ABSOLUT siguri că vă puteți opri în timp util și aveți încredere 101% în voi și echipamentul vostru! Orice coborâre de acest gen are un anumit grad de risc, de care trebuie să fiți perfect conștienți. So kids, don’t try this anywhere  :) !

Mica mea distracție a avut consecințe imediate: aveam zăpadă peste tot - sub geacă, în bocanci, în parazăpezi, sub rucsac - și mâinile îmi erau complet amorțite, de-abia dacă îmi mai simțeam degetele. Am început să le mișc, să le masez ușor, astfel încât circulația să revină la normal. Dar de unde! Degetele tot amorțite au rămas, de parcă erau constant expuse la frig. Brrrrr! Sper să îmi treacă senzația cât de curând, e ciudat să ții bățul de trekking și să nu fii pe deplin conștient de cum îl ții :))

John... si topoganulde zapada :))))

Coborâm tot prin Strunga Doamnei și ne croim drumul către Portița Călţunului. De acolo privim în zare către Lăiţel - pe acolo discutasem să ne întoarcem. Ne uităm însă la ceas și la noi - ce Lăiţel? Nu mai are nimeni energia de încă o urcare! Plus că unii membri ai grupului merg extrem  de încet, datorită oboselii acumulate. Am decis de comun acord să ne luăm “La revedere” de la Lăiţel azi, îl vom vizita cu altă ocazie, și să ne continuăm traseul tot prin Căldările Paltinului.  Știm la ce să ne așteptăm și majoritatea este de coborâre, ceea ce ne avantajează mușchii noștri obosiți. A, și un alt motiv invocat de noi -  mâine vrem să facem Vanatarea lui Buteanu, hai să nu ne consumăm toate resursele de energie de azi, să mai păstrăm câteva și pentru tura de mâine, chiar dacă nu este așa de lungă. Deci …. în jos!

Panorama - Lacul Caltun si Vf Laitel

Ultimul popas l-am făcut la Lacul Călțun, să așteptăm 4 membri ai grupului care mergeau ceva mai greu. Încă nu știm exact care e motivul - oboseala  acumulată sau (deși sper să nu!) accidentare. Am stat mai bine de o oră, până când i-am văzut apărând în Portiță.  Au coborât extreme de încet până la noi, și atunci am aflat cauza - două fețe au bătături, dintre care una este mai grav. Are bocanci noi și asta este prima tură montană în care îi folosește. Și sunt și cu jumătate de număr mai mici. Combinația “perfectă”! Bine că aveam fiecare la noi plasturi, am peticit rănile și să sperăm că totul este ok! Măcar până ajungem la refugiu!

Panorama din 4 cadre - Lacul Caltun

Pozand pozarul ce pozeaza poze

Plecarea de la lacul Călțun a fost în jur de oră 19. Știam că mai avem aproximativ 3 ore de lumină și sperăm din tot suflețelul meu că vom ajunge cu ultimele raze de soare înapoi. Eh, dar de unde! Se pare că rănile fetelor au fost ceva mai serioase decât de așteptam, deoarece am mers foaaaaaaarte încet. Lucru care pe mine mă înnebunește. De felul meu sunt foarte rapidă, îmi place să fac lucrurile în viteză, iar coborârea asta cu încetinitorul .. ei bine, mi-a pus toți nervii la încercare și la întins. Nu puteam nici să o iau înainte, că organizator al turei mi-am asumat (inconștient) responsabilitatea morală ca toți oamenii vor ajunge cu bine înapoi. Așa că stăteam în spate, punând un pas înaintea celuilalt, numărând secundele dintre pași. Trebuia să îi ocup mintea cu ceva, orice, că să nu mă mai gândesc la situație.

Am găsit și o parte bună în tot mersul ăsta cu încetinitorul: timp suficient să admir apusul de soare. Am avut parte de un apus aprins, ce a colorat toată valea într-o nuanță blândă de lumină.  Parcă cineva pictase aerul, crestele, iarba, norii și pământul în roz! O fi vreun semn, să-mi pun ochelarii cu optimism încorporat  :)




Am ajuns în Căldările Paltinului în jur de ora 21:30. Mai avem aproape o oră de lumină și o ditamai panta de urcat. Ok, am renunțat la dorința de a ajunge pe lumină la refugiu. Măcar panta asta să o urcăm pe lumină! Avem cu toții frontale, dar e mult mai simplu pe lumină, pentru toți! Mai ales pentru cei accidentați!

Nu a fost să fie. Ultimele raze de soare au dispărut când noi eram pe la jumătatea pantei. Pentru o scurtă perioadă de timp am putut merge fără frontale, aveam ochii obișnuiți cu întunericul. Când însă noaptea s-a coborât de tot a fost nevoie să aprindem luminile, deja nu se mai putea ghici poteca sau marcajul. Unul dintre noi mergea în față, să caute drumul bun, după care îi aștepta pe ceilalți. Care veneau încet, încet….

Tot mersul ăsta cătinel-cătinel a avut efect și asupra mea …. A început să mă doară puternic tendonul din spatele genunchiului drept. Și știu durerea - crește treptat, treptat, până când nu mai pot utiliza piciorul. Nu are rost să pun fașă elastică, deoarece nu are nici un efect. Grrrreat, am intrat și eu în rândul celor accidentați! Trei, Doamne, și toate femei! Îmi venea să fac haz de necaz de situație :))
Simt că a durat o eternitate până am părăsite Căldările. Dar am ajuns, într-un final! Afară e beznă totală, nu se ghicesc nici măcar luminițele de pe Transfăgărășan. Stăm un pic să ne tragem sufletul și să ne odihnim, după care o luăm la fel de încet spre refugiu. Nu mai contează foamea din stomac, nu mai contează că îmi e sete, parcă nici durerea ascuțită din tendon nu mai contează - tot ce vreau este să mă văd ajunsă!

Și am ajunsa … Dar cu ce efort! Durerea s-a accentuat și spre final de-abia dacă mai puteam să mișc piciorul sau să calc în el. Mă mișcam cu mare dificultate, încercând să nu îl solicit prea mult. În fața mea, colega cea mai accidentată pășea și ea la fel de atent, adunându-și ultimele puteri. 

 -  Uite, doar până acolo trebuie să mai mergem, și am ajuns!

Încercau prietenii să ne motiveze. Dar era ciudat … cu cât mergeam, cu atât luminițele rămâneau pe loc, în loc să se apropie. Le  mai pierdeam uneori din raza vizuală, când se ascundeau după o stâncă, iar când reapăreau erau tot acolo, parcă la aceaasi distanță ca acum 10 minute. Practic am avut senzația că o oră am mers degeaba, că nu am avansat deloc, deși oboseala și durerea spuneau altceva. Grrr, mrrrr …. Au!

Am pus piciorul în refugiu o dată cu primele minute ale zilei de duminică. Mi-am aruncat rucsacul și m-am întins pe o bancă, cu piciorul la orizontală .. gata, am ajuns!  Mă uit la ceas și fac un calcul … 16 ore. Atât a durat tura asta. Mi-am depăşit propriul record de cea mai lungă tură făcută vreodată pe munte! Iar precendentul record a fost stabilit .. culmea, prima dată când am fost pe Negoiu! E ceva cu vârful ăsta :)))

Nu mai are nici unul energie să meargă mâine azi pe Vânătarea lui Buteanu. Iar eu una nici nu mai pot - tendonul meu suprasolicitat mă obligă să stau cumințică. Din trei vârfuri pe care ni le propusesem tura asta, am reușit să atingem doar unul. Pe cel mai înalt. Dar hei, am făcut o tură de  16 ore, tot e ceva :)


Detalii tehnice:

Harta traseului:



Traseul pe Google Earth:




Elevația traseului:



Traseul București-Refugiul Bâlea Tunel pe Google Maps:



Bine de ştiut:

Noi ne-am cazat la refugiul Bâlea Tunel, un loc extrem de primitor. Locul are cabanier, și dacă vreți să vă petreceți aici weekendul este nevoie de rezervare. Cabanierul este super de treabă, ospitalier și primitor.

Refugiul dispune de un antreu, toaletă interioară, o sală de mese cu șemineu ce poate acomoda lejer 20-25 de persoane, bucătărie și două dormitoare cu paturi supraetejate.
Există generator,ce funcționează mai mult seara. Există și prize unde vă puteți încărca telefoanele/alte device-uri.

Costul cazării este de 25 RON/noapte.

De la refugiu puteți cumpăra băuturi racoritare/bere/vișinată/vin, iar dacă vorbiți cu cabanierul înainte puteți să comandați și mâncare. Noi am spus cam ce am vrea să mâncăm și numărul de porții. 

Prețuri estimative:

-          Cafea: 4 lei
-          Ceai: 2 lei
-         O porţie de mâncare cu friptură şi salată: 14-17 lei
-          O ciorbă: 6-7 lei
-          Bere/suc la 0.5L: 5 lei
-         Mic dejun (cârnăciori, oua prăjite/omletă, caşcaval, legume): 15 lei
Cati :) marți, 18 august 2015 0 comentarii Citește mai departe :)

miercuri, 12 august 2015




Yu-huuuu! În sfârșit, mă reîntorc în Cindrel!

Am fost aici prima dată în 2010, într-o zi (mult prea) călduroasă de noiembrie, și am stat cu gașca de atunci la refugiul Cânaia, unde am cântat la chitară până aproape de dimineață și am privit hipotizată cerul plin de stele. Niciodată nu am văzut un cer mai frumos și mai senin decât atunci! Plin, dar plin ochi de constelații, toate etalându-și fără nici o reținere strălucirea și frumusețea.  Și acum am ocazia să mă întorc. Yaay!

Partea frumoasă este că merg și acum cu o parte din gașca de atunci. Dap, prieteniile s-au păstrat peste ani, chiar dacă fiecare are acum drumul lui, familie, copii sau alte obligații. Încă o dovadă în plus că muntele creează prietenii durabile și trainice :)
  __________________________________________________________________
Când: iunie 2015
Parteneri de tură: Roxana, Simi, Igor, Miruna, Radu, Anca, Liviu şi alţi oameni frumoşi
Traseu: Cabana Muncel (Păltiniş) – Refugiul Cânaia (marcaj dungă roşie şi punct roşu) şi înapoi
Tip traseu: hiking - foarte uşor, gen plimbare, cu puţine porţiuni de urcare/coborâre
Durată traseu: 6 ore dus-întors, mers un pic mai încet din cauza ploii
Lungime traseu: aproximativ 20 km
Altitudine minimă/maximă: 1.659m (Cabana Muncel) / 1.966 m (refugiul Cânaia)
Diferență de nivel: aproximativ 300 m
Urcare/coborâre (sens dus): aproximativ +370 m /-260 m 
Stare marcaj: foarte bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă.
Surse de apă: sunt câteva pârâiaşe în zonă, însă vă recomand să vă luaţi apă de dinainte de a începe traseul.
_________________________________________________________________

Vineri seara. La finalizarea programuluil de munca mi-am luat rucsacul in spate si am tulit-o catre Otopeni, locul de intalnire cu oamenii care plecau spre Sibiu. Am ales sa o luam din loc de astazi, astfel incat maine de dimineata sa putem pleca devreme in traseu. Plus ca puteam sa petrecem mai mult timp cu prietenii din Sibiu, pe care nu i-am mai vazut de o groaza de vreme si de care imi era foarte, dar foaaaarte dor. Sa purcedeeeem J

Drumul pana la destinatie a fost parcurs rapid si fara peripetii. Cine sa mai tina cont de timp, cand dorinta de revedere este asa de mare?Am sarit din masina direct in bratele lor si i-am strans puternic, cu tot dorul acumulat in cele cateva luni de zile in care nu i-am mai vazut.Si ce bine se simteeeee :D

Am stat toată seara la discuții, la o felie de pizza și un pahar de suc natural. Avem așa de multe de povestit și de aflat! Am reinodat vechile legături - sau mai bine zis le-am redescoperit, deoarece nu au fost rupte nicioada. Cred că este aproape imposibil să distrugi legăturile create cu oamenii dragi, oricât de mult timp ar fi trecut peste relația de prietenie sau indiferent de când nu ne-am mai vorbit. O dată ce conexiunea este creată, ea rezistă la orice - timp, liniște, evenimente.  Ăștia sunt adevărații prieteni, oameniii pe care vrei  să îi ai prin preajmă. Și exact cu ei sunt acum :)

Prietenii mei au un junior de 2 anișori, frumușel și jucăuș foc. Prima dată a fost reticent, stătea într-un colț și ne dădea târcoale, să vadă ce facem și cu ce intenții i-am invadat casa. Treptat-treptat însă a căpătat încredere și a început să vina pe lângă noi, să ne studieze, să ne bage în seamă. Se comporta ca o adevărată gazdă - încerca să toarne apa din sticlă în paharele din fața noastră. Bineînțeles că jumătate din conținut ateriza pe lângă, dar ce mai conta? Eram serviți regește :))

Mi-am propus să mă împrietenesc cu juniorul. Și cum fac asta? Prin joacă, bineînțeles! Știam de la tatăl lui că piticului îi place când este învârtit. Așa că m-am ridicat de pe scaun, l-am luat de mânuțe și am început să îl învârtesc. I-a plăcut la nebunie! Ne-am tot jucat de-a titirezul vreun sfert de oră, până când am simțit că pic jos de la atâta centrifugare. Începusem deja să văd steluțe și eram lac de transpirație. Piticul însă era fresh și  mă tot trăgea de mâini, să îl mai dau o tură. Băăi, câtă energie are ăsta mic ? Eu de-abia mai știu unde e stânga și unde e dreapta, iar el e că un mic Duracel cu chef non-stop de joacă. Se pare că până la urmă el m-a învârtit pe mine, nu invers :))

Oricum, toată amețeala spre bine - am dormit neîntoarsă în seară aceea. Ce somnifere, ce pahare cu lapte cald și miere, ce carte plicticoasă? După atâta amețeală și învârteală am dormit neîntoarsă, somn fără vise. Dar extreme de odihnitor! Atât de odihnitor, încât m-am trezit destul de târziu, în jurul orei 8:30. Eh, dar lasă, traseul de azi este ușor și scurt, nu îmi fac griji că o să fie obositor sau că o să ne prindă noaptea balaurind pe poteci. E ….De relax, așa, un fel de “hai să ne plimbăm pe munte”. E bine să ai și ture de genul asta …. Din când în când :)

 Am fost cu toții gata de plecare în jur de oră 10. Ne-am urcat în mașină și ne-am deplasat către stația de telescaun din Păltiniș, locul de întâlnire cu restul grupului ce venise din Timișoara. Pe ei chiar nu îi mai văzusem de o groază de vreme și a fost o reîntâlnire de pomină. Pupături, îmbrățișări, “Bai, dar nu te-ai schimbar deloc!” sau “Wow, câtamai bărba!” au fost la ordinea zilei. Eheee, cum trece timpul :)


 Din Păltiniș am mai mers o porțiune de drum cu mașina, până la Cabana Muncel. Drumul nu este în cea mai bună stare, dar, cu atenție și grijă, poate fi parcurs cu orice tip de automobil. Așa se scutește vreo jumătate de oră de mers pe drum forestier, în care nu este nimic de văzut - doar pădure, pădure și iarăși pădure. Am parcat mașinile (este loc suficient pe pajiște pentru 3-4  automobile, plus încă vreo 3-4 lângă gardul cabanei), ne-am pus rucsacii în spate și ..... la drum cu noi!Am plecat cu toții în pas vioi, continuând șirul de povestiri și istorisiri.




Prima parte a traseului merge în continuare pe drumul forestier, după care cotește ușor spre stânga și intră în pădure. Noi era să ratăm intrarea, fiind absorbiți de discuții. Noroc cu cei mai nevorbăreţi, că ne-au avertizat și pe noi, că altfel... cine știe pe unde ajungeam :)))

Următoarea porțiune șerpuiește cam 20 de minute prin pădure. Poteca, la început din pământ, se umple treptat de pietriș, astfel încât la ieșirea în platou este plină ochi de pietre, pietricele și cataroaie. Trebuia să am grijă unde calc, să nu îmi alunece din greșeală piciorul și să mă aleg cu o entorsă de toată frumusețea. Bine că porțiunea este destul de scurtă :)

Facem un mic popas pe pajiște, pentru hidratare și îndulcire. De aici se poate vedea o parte din restul traseului, cărarea care traversează platoul și se pierde în spatele unui deal.. și norii amenințători care tronau peste. Cabanierul de la Cânaia ne-a transmis că era posibil să plouă mai pe după-amiază și ne recomandase să plecăm cât mai devreme, astfel încât să nu ne prindă răpăiala. Noi am fost copchii cuminți și ne-am păpat toată porția de somn obligatorie, așa că acum suntem puși în față faptului împlinit de a mai păpa o porție .... de ploaie, de data asta.


Începuse deja să fulgere când am reluat traseul. Micile dungi luminoase se apropiau cu repeziciune și se îndeseau, de ziceai că se joacă cineva la un întrerupător invizibil. Când fulgerele au ajuns până la dealul din față noastră, ne-am uitat unul la altul cu îngrijorare.

 -Băăăi, nu e de joacă! Scoateți tot ce aveți de metal și puneți-le în rucsac! Mai ales bețele, nu le lăsați prinse în chingi cu vârful în sus, că nu vrem să vedem pe nici unul pom de Crăciun!

O dată cu avalanșa de luminițe a venit și ploaia. Încet, pe nesimțite, de la câțiva stropi până la o răpăială măruntă și mocănească. Ne-am echipat cu toții și am continuat cu prudentă, fiecare zicând pe limba lui o incantație de alungat fulgerele. Care se pare că a funcționat, deoarece acestea s-au îndepărtat și și-au mutat arealul pe touch down pe dealurile învecinate. Pfiu, cel puțin de asta am scăpat!



 Am avut norocul că ploaia să se oprească pentru aproape o jumătate de oră, suficient timp să facem porțiunea cea mai “grea” a traseului, adică urcarea unui deal. Când am ajuns sus, pe coama, o nouă priveliște ni s-a deschis ochilor - furtună în stânga, furtună în dreapta, iar în față noastră, acolo unde ne ducea traseul - soare și senin! Și configurația se păstra, indiferent dacă poteca o mai luă la stânga sau la dreaptă.  Asta da potriveala! Stăteam și mă uitam fascinată la toate fulgerele care dădeau peste munții și dealurile învecinate și puteam chiat vedea linia ploii cum avansa ... vertiginos .... către noi. Dacă se continuă tot așa, trebuie să ne pregătim de încă o sesiune de udătură . Serioasă, de data asta, dacă e să judecăm după dimensiunea norilor.



 Și așa a și fost! Nu a trecut foarte mult și a început din nou să îi toarne.... însă cu grindină, de data asta. Și nu un bob, două, acolo, ci numai grindină! Mă simțeam că în tură din Parâng, când  vârful Parângul Mare ne-a întâmpinat tot cu o “avalansa” aeriană de bobițe de gheață. Poate asta e modul muntelui de a ne ura bun venit - s-o fi inspirat de la nunți, când oamenii aruncă cu orez pentru bunăstare și împlinire :)))



 După vreo 20 de minute de ”Au! Au! Au! Doareeee!” și bombardament, grindina s-a transformat în ploaie. Una deasă și măruntă, rapidă și rece.  Pfiu, bine că am la mine tot echipamentul impermeabil! M-am echipat cum am știu mai bine anti-udătură și .... mergi, că altceva nu aveai ce să faci! De fotografii nici nu se pune problema, aparatul meu este alergic la apă ... sau eu sunt alergică la ideea de aparat ud, una din două. Cert este că pe ultima porțiune de traseu, până să ajungem la cabană, am mers fiecare în ritmul sau, fără să vorbim, cufundat în propriile gânduri. A fost  o perioadă bună de reflexie și de făcut ordine în căpșor :)

 Ultima dată (și prima) când am fost la refugiul Cânaia ( în 2010), era o căsuță mică și neîngrijită, cu un antreu dărăpănat și o cameră de dormit cu câteva paturi, acoperite de saltele bătrâne, mâncate de molii. Știam că refugiul a fost reamenajat și acum arată că o căsuță cochetă, cu paturi supraetajate și saltele noi. Și mă bucuram, deoarece credeam că o să avem parte de o seară liniștită, cu confort sporit de cabană îngrijită. Visam deja la noaptea din vârf de munte, fără stele de data asta, deoarece cerul era acoperit de nori, însă cu cântece și multă voie bună.


Oooooh, și cât m-am înșelat! Cum am ajuns la refugiu, ne-a izbit pe toți un val sonor de mulți decibeli, încărcat de vorbe și de râs isteric. Am pășit cu prudentă în ceea ce știam eu că  este antreul, descoperind acum un fel de holulet cu o masă și două băncuțe .... pline ochi de oameni care beau bere și spărgeau semințe.

 “Bai, ăsta e refugiu sau cârciumă de București?”

Am strâmbat un pic din nas, fiind vizibil deranjată de zgomotul ce se propaga peste tot. Am intrat în camera în care trebuia să dormim și am închis ușă, sperând să se facă ceva mai liniște. Dar de unde! Gălăgia era la fel de intensă că și până acum. Grr, mrrr, hrrr .... asta nu îmi place deloc! Am venit la munte pentru liniște și pace, nu pentru atmosferă de bar și poluare fonica! Cum o să putem noi cântă în gălăgia asta ? Sau ... cum  o să putem dormi? Pffft....

Ne-am schimbat de hainele ude și ne-am aciuat cu toții în sala de meșe... care era și ea plină ochi, de nu mai aveai unde să arunci un ac. Ne-am îngrămădit catedoi2  pe scaun, ne-am lipit unii de alții pe băncuțe.... and now what? Ce putem să facem ? Eu mă simt de parcă aș fi în cel mai aglomerat bar din oraș, nu la munte! Zgomot mult, băutură și mulți oameni pe metru pătrat...... 



Singurul lucru pe care îl puteam face (în afară de să ne minunăm de situație și să încercam să vorbim între noi - și abia dacă ne auzeam unul pe altul) era să mâncăm. Comandasem încă de ieri câte o porție de ciorbă de fasole cu afumătură și ceapă roșie, pe care am așteptat-o tot drumul. Ne-a prins bine, după ploaie și traseu, să mâncăm ceva cald. Mâncarea a fost foarte bună și pe saturate - fiecare a avut câte o porție maaaare și cui i-a fost foarte foame a înfulecat chiar două, ciorba fiind servită în ceaun și fiecare luând cât a simțit și a vrut. Să ne fie de bine!

Eh, și acum cu burtihanele pline și mădularele încălzite, ne simțeam cu toții mai bine. Zgomotul însă continua să mă deranjeze destul de tare. Și nu exista nici un semn că ar vrea să înceteze până diseară sau la noapte. Eram în dubiu ..... să rămân sau să plec? Nu are nici un rost să rămân dacă nu îmi face plăcere, dacă mai mult mă chinui și mă enervez decât să mă relaxez. Am oscilat o perioadă destul de lungă, până în momentul în care am ieșit afară și am văzut un grup de oameni care pregăteau carnea pentru grătar. Atunci decizia a fost luată în mod instantaneu .... Mă întorc la Sibiu! Din fericire nu am fost singura care vrea să plece, așa că aveam și mașină cu care să ajung.

Nu mă așteptam să găsesc așa ceva la un refugiu de munte. Însă fiind ușor accesibil și cu o mașină de teren, mulți au ales să vină aici să își petreacă sfârșitul de săptămână, aducând cu ei atmosfera gălăgioasă și obiceiurile de picnic. Mai lipsea un casetofon cu muzică dată la maxim .. sau și mai și, o mașină cu ușile larg deschise și boxele duduind. Atunci ar fi fost “perfect”!

Cei care au rămas ne-au rugat (pe mine și pe Radu) să le cântăm ceva... că să nu o tulim așa, pe necântate. Am avut norocul (nesperat) că oamenii să facă liniște deîndată ce ne-am pus pe zdrăngănit, astfel că am putut să facem o mini-chitareală. Și spre surprinderea mea, chiar le-a plăcut! Asta e de bine :)))

Cantaciosi de ocazie :)


Când am pornit spre Muncel, ploaia încetase. Am luat-o ușor la pas înapoi spre mașini, contemplând atmosfera încărcată de umiditate și norii ce nu se dădeau duși de pe cer. Când soarele a început să apună, orizontul s-a colorat în roșu și puteai ghici șuvoaiele de ploaie ce cădeau peste munții din vecinătate. Ah, și ne bucuram de liniște, ăsta e factorul cel mai important :))))



E bine la liniste :)))


Undeva, in departare, inca ploua ...

Cu chef de joaca :)))))



Am ajuns în Sibiu o dată cu lăsarea serii. Și pentru că ne era la toți foame de lup. Am decis să mergem la un restaurant să mâncăm. Și nu la orice restaurant, ci la cel care face cea mai bună supă-cremă de ardei din oraș. Nu știam la ce să mă aștept, așa că am acceptat cu plăcere să mergem.  Și când am ajuns acolo .... lux, nu alta! O minunăție de clădire veche, cu un aer boem și medieval, cu mese rotunde, scaune tapițate și șervețele brodate. Ia uite unde am ajuns, noi  - de la atmosfera de bar la confortul suprem, de la poluare fonică la muzică simfonică!  Îmi venea să chicotesc când mă gândeam la toată ziua de azi - cum a început, șirul evenimentelor și cum s-a încheiat. A fost o zi plină de surprize (plăcute și neplăcute), cu răsturnări de situație și sfârșit neașteptat.  Cheers to us :)

PS. Supa aia cremă de ardei chiar a fost bună. De fapt, a fost delicioasă :D

Detalii tehnice:

Harta traseului:




Harta traseului pe Google Maps:



Elevaţia traseului:



Bine de ştiut:

Refugiul Cânaia are acum cabanier (foarte de treabă :) ) și este necesar să faceți rezervare dacă vreți să va petreceți noaptea acolo. Are 16 locuri disponibile, împărțite astfel:
 -  O cameră cu 12 locuri. Sunt 6 paturi duble iar prețul este de 20 RON/loc sau 40 RON/pat sau 240 RON/cameră. Sunt 2 perne pe fiecare pat și o pilotă mai mare. 
 - O cameră cu 4 locuri. Sunt 4 paturi simple, puțin mai înguste că cele din camera de 12 locuri iar prețul este de 40 RON/pat sau 160 RON/cameră. 

 La nevoie se poate dormi și la cabanier în cameră, unde sunt 2 paturi duble și 2 simple (evident, unul simplu e deja ocupat de el).

Camerele sunt dotate cu sobă, așa că la nevoie să poate face focul.

Există panouri solare la cabană. În funcție de vreme, bateriile pot fi încărcate sau nu, așa că nu există certitudinea de curent (a se înțelege lumina, nu curent la prize). Recomand să aveți surse de iluminat la voi (frontale, lanterne etc) și, dacă aveți nevoie, acumulatori externi pentru încărcat telefoane/tablete sau ce device-uri mai folosiți voi.

 Există izvor lângă cabană, cu apa potabilă.

Ca mâncare, cabanierul a putut pregăti pentru noi:
 - Ciorbă fasole boabe cu ciolan afumat și tarhon + ceapă roșie + pâine: 12 RON
 -  Tocană de cârnați afumați cu cartofi+ roșii + pâine: 14 RON
 - Omletă cu șuncă și brânză + roșii + pâine: 10 RON

 Băuturi:
 - Ceai: 2 RON
 - Cafea: 5 RON
 - Țuica de prună: 25 RON/500 ml
 - Bere, Sucuri: 8 RON
Cati :) miercuri, 12 august 2015 0 comentarii Citește mai departe :)
  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube