miercuri, 7 ianuarie 2015



Când: septembrie 2014
Parteneri de tură: membri (sau nu) ai Asociaţiei Oxigen
Traseu : Prionia (1.050m) – Refuge A (2.100m) – aproximativ 3 ore, marcaj romb galben E4
Refuge A  - Vf Skala (2.866m) – aproximativ 2 ore, marcaj romb galben E4
Vf Skala – Vf Mitykas (2.916m) – 45-60 minute, în funcţie de trafic şi de siguranţa pe care o aveţi în voi şi în bocanci, marcaj punct roşu desenat pe piatră
Vf. Mytikas – Prionia – aproximativ 6 ore
Durată totală traseu: aproximativ 14 ore. Normal ar fi cam 10-11 ore, noi însă am stat la şedinţe tehnice la cabană + genunchiul meu dureros m-a împiedicat să merg repede la coborâre
Diferenţă de nivel: aproximativ  +1.900 m / -1.900 m
Lungime traseu: aproximativ 16 km
Surse de apă: puteţi lua apă de la cabana aflată la Prionia şi de la Refugiul A. Ȋn rest noi nu am găsit surse de apă.

Știam, de când m-am băgat la somn cu o seară înainte, că telefonul  o să sune la 5 dimineața. Știam și că o să fie noapte și  răcoare afară, așa că mi-am pregătit un polar să îl iau cu mine. Nu știam însă că îmi va fi așa de greu să mă dau jos din pat! Umblam că un mic zombi prin cameră, încercând din răsputeri să mă concentrez să iau tot ce am nevoie (deși îmi făcusem rucsacul cu o seară înainte - dar cred că și uitasem asta!) și să îmi dau seama ce pot mânca la ora asta matinală. Așa că între două mușcături de felie de pâine cu Nutella, mâneca polarului care nu dorea să intre și aerul rece care m-a mai trezit un pic, mi-am luat rucsacul în spate (băăăi! Ce am pus aici? Zici că am pietre de moară!) și ne-am urcat în autocar, cu destinația Prionia.


Între locația unde eram noi cazați (Panteleimonas) și Prionia am făcut cam o oră, cu trecere prin Litochoro. După ce treci de oraș, drumul te poartă sus în munte pe o cărare îngustă și șerpuitoare, fără parapeți. Dacă mai aveam nevoie să fiu trezită, ei bine, acum eram perfect trează :)) Numai bine pentru a prinde un superb răsărit de soare peste oraș și peste mare. O minunăție :D

Am ajuns la Prionia undeva în jurul orei 7. Am făcut ultimele pregătiri, ne-am pus rucsacii în spate și ..... Nup, nup, încă nu mergem! Organizatorii noștri au considerat că este necesară o încălzire înainte de a porni pe traseu. Și cine mai bine să ne facă această încălzire, decât un om care știe pe de rost cum se lucrează fiecare grupă de mușchi? Instructorul nostru ne-a împărțit ca la școală și timp de 20 minute am întins, comprimat, sucit, rotit, încălzit fiiiecare mușchiuleț necesar pentru traseu. Parcă eram în liceu, la orele de sport, doar că la next level :)Š

Unu, doi, trei, patru! Fotografie facuta de Cristian Cochina

După încălzire (și la propriu, și la figurat!), ne-am reechipat și am pornit pe traseu. Și ce mai traseu! Cu balustrade de lemn pe marginea potecii și bușteni transformați în trepte, de îți era super ușor să urci! Mă simțeam ca la o plimbare ușoară pe o potecă de munte. Într-adevăr, mergeam și mai încet, fiind un grup, ceea ce îmi dădea suficient timp să admir peisajele sau să fac fotografii. Eram încă în pădure, dar din când în când apăreau în depărtare crestele semețe și golașe ale Munților Olimp. Și ce priveliște! Erau albe, ascuțite, contrastând puternic cu albastrul cerului. O frumusete :)Š

Luna in varf de .... munte :)

Creste albe cu capul in nori :)
După 2 ore și jumătate de traseu ușor am ajuns la Refugiul A. O minunăție de cabană, cocoțată pe un vrf de stâncă, extrem de bine îngrijită și dotată. Drumul până acolo este pietruit, iar în curte găsești multe bănci și meșe la care te poți odihni. Că să nu mai spun că cei de acolo vorbesc o engleză aproape perfectă!

Vedere de pe terasa cabanei

După o binemeritată cană de ceai, a urmat o ședință tehnică - ni s-a comunicat că de acum traseul devine și mai dificil, nu se va mai aștepta după cei ce merg mai încet, iar cine nu se simte în stare să continue ar fi ok dacă ar rămâne aici. Eu eram obosită, iar rucsacul meu îl simțeam plin cu pietre de moară ( deși aveam numai lucruri strict necesare! Nici un gram în plus !), dar am spus că nu renunț, fie ce-o fi. Mi-am strâns chingile mai bine, mi-am mai luat o haină pe mine și .... hai la drum!

 Într-adevăr, de acum traseul devine un pic mai dificil - este și mai înclinat, iar poteca este plină cu pietricele mici, deci și mai multă atenție pe unde călcăm. Îmi simt rucsacul din ce în ce mai greu, de parcă cineva punea acolo fiecare pas pe care îl făceam. Deși conștientizam că de fapt el se ușura, deoarece beam multă apă și înfulecam dulciuri, să îmi refac rezervele de energie pierdute. Făceam pauze destul de dese de tras sufletul, mai bodogăneam ceva în sinea mea (“Pfuai, dar mai e mult până acolo? Oamenii mi-au spus că nici măcar nu se vede vârful de aici !”) și începeam din nou să urc.

Sus, sus, sus, tot mai sus  :)

După vreo 2 ore de heeeei-rup constant (“Băi,  vârful asta pe unde este ?”) ne oprim într-o mică șa, să ne mai tragem sufletul. Nu știam cât mai avem până la destinație, doar că vârful este aproape și că ar trebui să îl vedem. Totuși mă uitam contrariată în jur și nu recunoasteam nici o imagine dintre cele văzute pe net. Mă așteptam să văd renumitul tron al lui Zeus, cu spătarul imens, în vârful căruia stă cocoțat la loc de cinste Vârful Mitikas. Nedumerită, mă duc și întreb unul din organizatori:

 -           Aaaa.... Mai avem mult până pe Skala?
 -           Nu, uite-l acolo!

 Și îmi indică o culme aflată destul de aproape. Ahaaaaaa, aici se pitise vârful, la vedere! Și acum am înțeles că noi am abordat alt traseu - practic am venit prin spatele tronului. Dar ce atâta filozofeala ? Vârful pare aproape - hai să mergem!

Inainte de atacul final pentru varful Skala

Urcarea pe Skala

Am pornit voinicește, cu un elan demn de un început de traseu după un somn bun și odihnitor. Elan pe care l-am pierdut după aproximativ 10 minute, când panta s-a accentuat. Îmi părea că stau pe loc sau că avansez încet de tot, ca un melc în marșarier. Așa îmi trebuie, dacă subestimez muntele! Puneam cu greu un pas înaintea celuilalt, încercând să găsesc pe undeva prin organism rezerve de la ciocolata mâncată mai devreme. E exact că în tura de pe Vihren, când urcam ultimii metri și îmi părea că nu mai ajung niciodată! 

 Am încercat să îmi fac mintea să tacă, așa că am început să număr pașii. Un, doi, un, doi!. E o îmbunătățire! După câteva zeci de numărători din astea (data viitoare număr și de câte ori am numărat, că să fiu și mai ocupată :))) )  văd toată lumea oprită și un steag în vârf de stâlp. 
Skala, bine te-am găsit! Mi-am dat toate rezervele de energie pentru tine :D
Am luat cu toții o binemeritată pauză de odihnă și de masă, pregătindu-ne sufletește (unii) pentru atacarea vârfului Mitykas. Eram destul de obosită, dar încăpățânarea din mine m-a convins că pot să merg mai departe, dacă las rucsacul acolo. Nu m-a speriat nici apariția impunătoare a vârfului dintre nori, nici faptul că nu vedeam nici un fel de potecă până acolo, nici că  între vârfuri se căsca un “mic hau” de câteva sute de metri.  Sigur există o cale :)Š
Varful Skolio (2.911m), vedere de pe Skala

Prima impresie fotografica a varfului Mitykas

M-am echipat cu cască și windstopper și am început traseul spre Mytikas. Acesta coboară brusc printr-un fel de firidă, după care ajungi în open space  - și de aici te descurci! Nu sunt stâlpi de asigurare, doar stânci și bolovani pe care trebuie să calci cu atenție, deoarece în dreapta este ditamai hăul. Și nu exagerez cu nimic a€“ DITAMAI hăul! Acum mă bucur cel mai mult că nu am rău de înălțime și că am prins vreme bună a€“ traseul ar fi aproape imposibil de făcut în condiții de siguranță pe vreme ploioasă.

Coboram....

... si urcam!
Înaintam destul de încet, deoarece mă asiguram la fiecare pas. Uneori mă împotmoleam, nu vedeam nici o cale să cobor, dar aveam noroc cu cavalerii care îmi ofereau ba o idee, ba o mână, ba o încurajare. Lucrurile au fost mai simple deîndată ce am terminat partea de coborâre și am început să urcăm panta care de pe Skala părea imposibilă de abordat. Panta care acum părea perfect accesibilă, cu atenția de rigoare. Deci nu vă speriați de traseu, de departe pare greu, dar de aproape lucrurile se schimbă :)Š

Steagul alb-albastru de metal din vârf mi-a dat de înțeles că am ajuns. Yaaaay, suntem pe Mitykas, cel mai înalt vârf din Grecia! Trag adââââânc aer în piept, doar că să îmi pierd respirația câteva momente mai târziu ..... ce peisaj fantastic! Și ce hăuri ni se întind la picioare! Trebuia să pășim cu atenție, nu de alta, dar în vârf era puțin loc și noi destul de mulți.  Și tot la fel de mulți vrem să fim și la întoarcere :)Š

Poza de grup de pe varf

Am ajuns si aici :)

Facem obișnuita poză de grup, notăm câteva impresii în cartea de oaspeți și pornim agale, pe drumul de întoarcere. De data asta drumul mi s-a părut un pic mai dificil, mai ales pe partea de coborâre. Oboseala își spune cuvântul.. . Am mers însă un pic mai atent și peste o oră eram înapoi pe vârful Skala, fericiți că am zeii au fost îngăduitori cu noi și ne-au lăsat să îi vizităm :)Š

Un "mic" hau

Acum ... sa coboram :)

 Am început să cobor cu gura până la urechi, gândindu-mă la traseu. Și la reușita de azi, în același timp - cea  mai mare diferență de nivel urcată într-o zi. Hoo-ray pentru mine! Plănuiesc să sărbătoresc la camping cu ceva bun, poate o ciocolată caldă sau ceva bun, grecesc....mmmm, deja în gură mea începuse să plouă! Insesizabil încep să cobor un pic mai repede, cu gândul la mult-dorita recompensă dulce (da, sunt sugar addicted și recunosc asta :))) ). Mare greșeală! În toată euforia momentului am uitat de genunchiul meu stâng, care nu trebuia forțat (datorită turei de săptămâna trecută din Buila-Vânturariţa, când a cedat). Așa că după o coborâre rapidă, mă trezesc cu junghiuri din partea mai sus-numitului.  

Hâc!  Și acum ce fac? Până la cabană mai e cel puțin o oră și jumătate...asta ca să nu mă gândesc la toată coborârea! Îl aștept pe Radu (eu o luasem că un fluturaș înainte pe poteca :))) ), îmi pune o fașă elastică și reluăm coborârea, mai șontâc așa. Încercam să merg ceva mai încet, pentru a nu-mi supune genunchiul la efort prea mare, ceea ce mi-a oferit suficient timp pentru a admira frumusețea dimprejur. Și ce peisajeee ! Trăgeam cadru după cadru, panoramă după panoramă. Bine că am cardul cel mare în aparat și încă unul suplimentar :))

Panorama de pe Skala - Vf Skolio in dreapta

Pfuai, dar frumosi mai sunt muntii astia!

Coborârea până la Refugiul A mi s-a părut o eternitate. Genunchiul începuse să mă doară din ce mai tare și aveam reale  dificultăți în a merge. Încercam totuși să îmi distrag atenția de la el, căscând ochii la munții dimprejur sau discutând diverse cu  colegii care au decis să rămână alături de mine (și dap, eram ultimii din pluton). A fost o adevărată bucurie când am văzut treptele de piatră ale refugiului și am putut să mă așez pe o bancă - relaxareeee! Piciorul la orizontală și acolo să rămână, pentru toată perioadă în care o să mă odihnesc!

Poza cu bandajul :)))

Refugiul A

După jumătate de oră de odihnă am simțit că mi-au mai revenit puterile. Genunchiul dădea semne că nu mai vrea să mai mai deranjeze așa de mult pe următoarea porțiune, așa că am părăsit băncuță cu încrederea și speranța că voi ajunge destul de repede și în condiții ok la autocar. Ei, dar de unde? La puțin timp de la plecare, pe porțiunile mai abrupte de coborâre, a început din nou să înjunghie. Cred că se simte nebăgat în seamă :)))

Am ales să merg ceva mai încet, chiar dacă asta însemna să mă prindă noaptea pe ultima porțiune de traseu. Știam că este marcat și că nu aveam cum să ne pierdem, așa că i-am dat mai moderat la vale. Am rămas iar ultimii (bineînțeles :))) ), dar era ok- nivelul de durere rămânea constant și îmi permitea să merg relativ ok. Am avut noroc cu o prietenă care a ales să meargă alături de mine și am povestit câte în lună și în stele, de ture trecute, de ture pe care vrem să le facem, alergare, maratoane și câte și mai câte .... așa , că între fete :)

Seara începuse deja să se lase. Nu știu cât mai aveam până la autocar, dar bănuiam că nu mai mult de o oră. “Eh, o oră e ok, mă descurc! E posibil să mă doară un pic mai tare, dar traseul e ok, uscat pe jos, și nici nu plouă!” (Prognoză pentru zilele astea se anunțase ploioasă și capricioasă, iar ieri fusese furtună pe munte - se vedea de pe plajă :) !). Mă concentram pe traseul de coborâre și pe evitarea piroanelor ieșite afară din butucii de pe potecă  - “Un singur pas greșit și îți iei adio și de la bocanci, și de la picior!” - vorba prietenei mele. Într-un moment de liniște, am auzit un foșnăit undeva departe, un fel de zumzet care se apropia. Și se apropia destul de repede ..... Aaaaaaaa, mi-am dat seama!

 -    Dragilor, scoateți pelerinele! Vine ploaia!
 -    Cum să vină ploaia? Uite, e senin afară, nici un nor pe cer!

 Nici nu au terminat bine fraza și a început să picure cu stropi cât bobul de mazăre. Și atunci să vezi grabă și cotrobăit febril prin rucsac! Scoate geaca de ploaie! Bagă aparatul în husa impermeabilă! Pantalonii impermeabili .... unde sunt pantalonii ? I-am pus la suprafața ... eh, ce rost mai are? Și așa i-a udat pe ăștia în care sunt acum:) Mă îmbrac cu ceea ce am și să îi dăm la vale! Oare cât mai e până la autocar?

Buuun! Coborârea tocmai a câștigat un grad de dificultate! Coborâm și mai încet, fiind atenți să nu alunecăm pe pietre sau să călcăm în bălțile formate pe potecă. Între timp  s-a lăsat și seara, ceea ce ne-a obligat să ne punem frontalele. Nici nu știam unde să mă mai uit: pe potecă, pentru a evită piroanele de fier, sau după marcaje? Pfuai, dar nici nu pot să văd cum trebuie, ploaia îmi udă ochelarii (chiar și cu glugă pe cap, stropii tot ajungeau pe lentile)! Din ce în ce mai dificil! Ia să vedem, poate deveni și mai greu de atât?

 Eu și gura mea cea mare....ploaia rară de la început s-a transformat într-o perdea groasă și măruntă, după care într-o adevărată “ploaie cu galeata”. Parcă toți norii din Grecia se adunaseră deasupra traseului și plângeau de mama focului, din motive necunoascute nouă. Iar durerea devenise aproape insuportabilă, abia mai puteam să pun piciorul în pământ sau să merg. Traseu de coborâre - insane level!

Vai, vai, vai, poteca mea,
Te zvântă în apă ploaia,
Norii plâng în cer, mănunchi,
Cu durere de .... genunchi!

Deja îmi pierdusem răbdarea, speranța .... tot. Nu mai funcționa nimic - număratul de pași, cântatul, muntele de ciocolată pe care doream să îl mănânc la întoarcere, nici măcar berea de pe plajă la lumina lunii nu mă mai motiva! Tot ce doream era să mă opresc undeva, să mă odihnesc, să fac ceva să îmi treacă durerea asta ascuțită ce nu îmi dădea pace! Dar ce pot să fac ? Nu am unde să stau, totul este ud în jur, și pentru că am uitat să îmi iau bagheta magică în trusa de prim ajutor durerea nu o să dispară. A,stai, nu am o baghetă magică! Just purrrrrrr-fect! Grrr, mrrr, bla bla bla ..... aaaaaaaau! Gata, nu mai comentez nimic!

Am apelat la ultima resursă pe care o mai aveam la dispoziție și pe care puteam să o utilizez : umorul. Sau hazul de necaz. Așa că m-am apucat să spun bancuri cu oamenii drăguți care au rămas alături de mine și să râd cu poftă la fiecare dintre ele. Și cred că și genunchiului meu îi plac bancurile, pentru că durerea nu a mai fost așa de puternic resimțită. Yaay, ceva care funcționează! Acum sper că să avem suficientă inspirație pentru cât mai multe bancuri :)))

 Din fericire, am ajuns la autocar înainte de a ni se termină lista de glumițe. Vă jur, am simțit cea mai mare binecuvântare când am văzut luminițele autocarului și ale cabanei de lângă! Îmi venea să plâng de fericire! Sau de durere ... dar ce mai contează! Am ajuns! Și sunt întreagă! Ce pot cere mai mult :) ?

Nu am mai mâncat muntele de ciocolata. Nu am mai băut nici măcar berea cea mult dorită, pe plajă, la lumina lunii. Am avut însă parte de un somn odihnitor şi binemeritat. Ca după o tură de 14 ore cu peripeţii :)
________________________________________________________________________
Detalii “tehnice”

Harta traseului :



Traseul pe Google Maps:



Elevaţia traseului :


Pentru mai multe fotografii, aruncați un ochi aici (sau puteți da click pe una din imaginile deja afișate, să vedeți toată galeria fullscreen):


______________________________________________________________________

Utile

Refugiul A este o cabană privată. Pentru a vă odihni pe terasă sau că să folosiți toaleta, trebuie să plătiți o taxă de 1.5€ sau să vă achiziționați ceva de această sumă. Noi am preferat să ne luăm un ceai (verde sau de plante), era 1.2€ cu zahăr și 1.5€ cu miere. În caz că vă este foame, aici puteți servi și mâncare caldă.
 
Dacă vreți să vă cazați la Refugiul A, prețurile sunt următoarele: 12€/loc, cu reducere la 10€ dacă sunteți membrii vreunui club montan și puteți dovedi acest lucru (printr-o legitimație ), sau, dacă preferați cortul, 4.2€/persoană, cu reducere la 3.2€, valabilă în aceleași condiții că mai  sus.
 
Pentru a prinde vreme bună pe vârf, se recomandă să rămâneți noaptea la refugiul A și să plecați spre vârf la răsăritul soarelui. Așa ajungeți la șuetă cu Zeus undeva pe la 9-10, beți o cupă de ambrozie împreună  și vă bucurați de un peisaj fără prea mulți nori. Ei vin în vizită mai spre prânz :)
 
Prima parte a traseului (până la Refugiul A) este destul de simplă și nu necesită echipament special. De la Refugiu până pe Skala pantă de înclinație crește treptat, iar poteca este alcătuită din pietricele mărunte (grijă la coborâre, să nu “mângâiaţi” pământul cu coatele sau spatele). Între Skala și Mitykas traseul este accidentat și expus, cu vedere panoramică la hăurile de dedesubt. Porțiunile de asigurare sunt extrem de puține (2-3 zone scurte cu cabluri), așa că vă recomand să vă evaluați bine încrederea în voi și bocanci înainte să o porniți la drum. Ar fi util să aveți și o cască, turiștii care sunt mai sus pe traseu pot dizloca foarte ușor pietre.

O hartă de la refugiu:




Cati :) miercuri, 7 ianuarie 2015 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube