marți, 27 ianuarie 2015

 Personal nu l-am cunoscut pe Alin Tavă. Deși mi-ar fi plăcut, la ce frumos vorbesc oamenii despre el.
Alin a fost un împătimit al muntelui, un salvamontist priceput și un schior extraordinar. Da, a fost ... Pentru că din păcate Alin nu mai este. A plecat dintre noi, suprins de o avalanșă în timp ce mergea să salveze vieți, undeva pe traseul dintre Cabana Capra și Refugiul Salvamont cota 2000, în Făgăraș. Avea doar 28 de ani ...

Cati :) marți, 27 ianuarie 2015 0 comentarii Citește mai departe :)

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Nu a fost dorință exprimată, dar anul ăsta eram decisă să ajung în masivul Iezer, și mai ales la cabana Cuca. Auzisem mult prea multe povești frumoase și pățanii haioase legate de aceste locuri (mai ales cea în care a fost dărâmat totemul, atunci chiar mi-a părut rău că nu am avut cum să merg cu gașca :)) , așa că atunci când cei de la ATGR au organizat o ieșire în zonă, am fost prima înscrisă pe listă! Aveam furnicături în talpă, de-abia așteptăm sfârșitul zilei de vineri  pentru a pleca de la birou, a-mi pune rucsacul în spate și a o tuli în munți. Păpușa, here I come  :) !

Cati :) sâmbătă, 24 ianuarie 2015 2 comentarii Citește mai departe :)

miercuri, 14 ianuarie 2015



Prima tură din 2015 trebuia să fie mai ușoară, pentru a da jos toate bunătățile, deliciile și plăcerile culinare savurate de sărbători  nu pot rezista prăjiturilor de casă și sărmăluțelor făcute de ai mei - o bunătate!). Trebuia să îmi reintru în formă ( nu de cozonac :) ), deoarece se simțea lipsa activităților fizice.  Și ce exercițiu mai bun decât o tură pe munte, pe zăpadă ? Și nu orice munte, ci unul care mie îmi este foarte drag - Bucegi. Pe cărări cu noi  :)
_________________________________________________________________________

Când : ianuarie 2015
Parteneri de tură: membri ai Asociației Turistice Ghizii României și cursanți ai Școlii de Ghizi
Traseu: prima zi: șoseaua spre Pârâul Rece - Cab Diham (1.320 m) - aproximativ 2 ore, marcaj punct roșu
A doua zi: Cabana Diham- Gura Diham (982 m)-Bușteni - aproximativ 3 ore, marcaj triunghi albastru
Diferență de nivel : aproximativ +340 m/-340m
Lungime traseu: prima zi - aproximativ 3.7 km; a doua zi - aproximativ 8km
Surse de apă: în prima zi nu am reușit să văd nici un pârâiaș pe traseu, așa că vă recomand să vă luați apa încă de la începutul traseului. În ziua a doua găsiți suficiențe surse de apă, mai ales după ce treceți de Cabana Diham Militari.
  _________________________________________________________________________

După o vacanță fără alarmă de trezire, sunetul “melodios” al acesteia la 04:30 ne-a făcut să tresărim. Pfuai, și ce întuneric e afară! Uitasem cum e să te trezești în beznă! Noroc cu stâlpul de lumină din fața ferestrei, care - ei bine, lumina situația  :))
 
Am înfulecat repede ceva (destul de complicat cu mâncatul la ore din astea matinale!), ne-am echipat și am plecat către gară. Yeap, o să mergem cu trenul, că în vremurile de început în ale drumeției, când ne strângeam gașcă mare și umpleam jumătate de vagon, deoarece nimeni nu avea mașină personală. Îmi era tare dor de acele vremuri și acum am ocazia să le retrăiesc  :)
  
Ne-am strâns cu toții în Gara de Nord și ne-am urcat în eternul și arhicunoscutul  R3001 - sau trenul muntomanilor, cum îmi place mie să îi spun. Același tren, aceeași gară, aceeași destinație - altă gașcă însă. Una la fel de entuziasmată, de tânără (în suflet, bineînțeles :) ), cu aceeași dorință de a cunoaște și explora frumusețile montane. Să purcedeeeeem :D
 
După aproximativ 3 ore am coborât la Predeal, de unde am luat taxi-uri până aproape de Pârâul Rece, locul de intrare în traseu. Brrrr, și ce frig e afară! Ceață, ninsoare și un ger de te tăia la față! Simțeam că îngheț, așa că mi-am scos cagula și am început să mă mișc  - nu vreau să ajung stană de gheață încă de la începutul traseului  :))

Pinguinii in zapada :D

Traseul până la Cabana Gura Diham este extrem de lejer. Se părăsește drumul asfaltat și se continuă traseul prin pădure, într-o plimbare ușoară. Există câteva porțiuni de urcare, însă sunt foarte scurte (gen 10-20m) și destul de rare. Adevărata provocare a fost când am ieșit din nou în spațiu deschis, unde am fost întâmpinați de ceață, vânt tăios și o zăpadă până la genunchi, imaculată, fără prea multe urme. Buuuuun! Trebuie spartă poteca! Au trecut câțiva băieți mai vânjoși în față și au început “lupta” cu nămeții de zăpadă. ÎI vedeam uneori afundați până la șold, încercând să mai pună un pas înainte.. și încă unul…și încă unul…..  Și gata! Poteca e făcută  :)

Monom din spate ....

.... si Monom din fata :)
Am ajuns la cabană în aproximativ 2 ore. Sunt sigură că puteam ajunge și mai devreme, noi însă am mers încet, fiind un grup mare (cred că eram peste 60 de oameni). Ne-am scuturat bocancii, am admirat imenșii țurțuri de gheață de la streașină și am intrat înăuntru. Mmmmm.. ce bine și ce cald e! M-am înmuiat toată de la căldură și un zâmbet cât casa mi s-a lățit pe față - în sfârșit puteam să las jos rucsacul! Care deși conținea doar strictul necesar de munte (+ o carte, nu puteam să plec fără o carte!), îmi părea umplut cu nisip ud și pietre de moară. Dar acum…libertateee :D



 
Îmi este foarte dragă această cabană. Poate deoarece este printre primele vizitate (în perioada în care de-abia aflam ce înseamnă muntele), poate deoarece aici am venit cel mai des.. nu știu exact. Însă aici mă simt că acasă! Întotdeauna aici am găsit oameni primitori, mâncare bună, un ceai extraordinar și o atmosferă de prietenie și solidaritate. Aici am trăit primele momente de cântare la foc, concursuri montane sau aici am legat primele prietenii cu muntomani pasionați. Câte amintiri frumoase  :)
  
Am avut program liber vreo 2-3 ore, până la începerea cursurilor. Am profitat de ele să mâncăm  ceva cald (ciorbițele sunt extraordinare!), să ne îndopăm cu ceai (niciodată nu este suficient ceai! Și la 1 leu cana, să tot bei!) sau să ne odihnim un pic. Nu că am fi fost obosiți, traseul până aici a fost lejereanu. Însă trezirea cu noaptea în cap își spune cuvântul  :)
  
De la geamul cabanei :)

Seara ne-am strâns cu toții în fața cabanei pentru un mini curs legat de mersul pe munte iarnă.  Am învățat astfel cum să spargem poteca, de ce este bine să mergem în monom sau câteva informații legate de avalanșe, mersul în zone de avalanșă sau adăposturi în zăpadă. Pe ultimele chiar le-am și văzut, în două ipostaze: construite din cetini și omăt sau total din zăpadă, că un iglu. Am intrat în ultimul, ca să văd cât de mare este - Și era chiar spațios, pentru un adăpost! Am avut pentru o secundă sentimentul de claustrofobie, dar, în condițiile în care chiar ai nevoie de un asemenea adăpost, cred că e mai bine să fii claustrofob și în siguranță decât neclaustrofob și dârdâind de frig  :)

Bradutii impodobiti din fata cabanei

Oamenii la cursuri

Cursanții au avut și un atelier de orientare pe noapte, la care eu nu am participat. Am preferat să mă orientez spre cabană pe (aproape) întuneric, deoarece nu îmi luasem frontala cu mine. Prima dată credeam că o să orbecăi în căutarea potecii sau că o să merg pe pipăite; după aproxmativ un minut de mers i-am dat dreptate instructorului - ochii ți se obișnuiesc cu foarte puțină lumină și poți vedea foarte bine, chiar și fără frontală.  Și e chiar plăcut  :)

Și cum se putea încheia mai bine această zi fantastică, dacă nu printr-o cântare ? Am rearanjat sala cea mare, astfel încât să încapă cât mai mulți oameni, Vampy și cu  mine ne-am luat chitările…și de aici totul e poveste :)). Am cântat de toate, de la cântece vechi de munte, țigănești și haiducești, până la folk și melodii de suflet. Momentul culminant al serii a fost dedicația pe care Vampy a făcut-o Mamei Oara, cabaniera noastră cea dragă - i-am cântat “Omagiul unui alpinist”. Și ce bucurie e când poți aduce tu la rândul tău un strop de fericire oamenilor care te fac pe ține fericit  :)


Cantarea ... din perspectiva celui care canta

Toată distracția s-a terminat în jurul orei 2 noaptea. Am rearanjat sala și eu m-am dus la somn - vocea mea are nevoie de un pic de odihnă  :)
  
A doua zi

M-am trezit brusc, cu acuta senzație că trebuie să fac ceva. Dar ce? Încercam să îmi aduc aminte ce am visat, poate am rămas sub influența lui…dar nu reușeam să îmi aduc aminte. Mă întorc pe partea cealaltă, poate un pic de soare o să lumineze situația…Și woow, ce răsărit! Tot cerul era roșu, dar un roșu din acela aprins-aprins! Mă teleportez instant la aparatul foto și ies afară pe balcon. Și al doilea wow! Ceața se ridicase, norii erau sporadici, se puteau vedea Piatra Mare și Postăvarul…și ce răsărit de soare fantastic! Am tras câteva cadre, după care am pus aparatul deoparte și m-am bucurat de priveliște.  Pentru că oricât de frumoase sunt unele fotografii, nu pot surprinde bucuria și euforia din sufletul celui care le face  :)


 
Am încercat să vorbesc un pic, însă din gâtlej nu au ieșit decât câteva gâjâituri și o voce ruginită. Oops, se pare că am cântat ceva aseară! Trebuie să am grijă de ea, să o menajez. Așa că mă decis să nu mai merg la înviorarea de dimineață, din fața cabanei . Eram destul de vioaie și de trează :). Am coborât la masă și i-am văzut pe colegii mei aliniați frumos, întinzând conștiincioși fiecare grupă de mușchi. Am scos un pic nasul afară - hai că nu e chiar așa de frig! De fapt,este chiar cald, sunt peste zero grade la soare! Pot să ies și eu câteva secunde, să îmi încarc bateriile cu energie solară și cu priveliștea extraordinară a vârfului Bucşoiu în haina lui de zăpadă  :)


1-2-3-4! 1-2-3-4! Hai, mai cu viata!

După terminarea exercițiilor am mai rămas un pic afară, să mai trag 2-3 cadre. Se oprește lângă mine un prieten care îmi șoptește la ureche:
 
 -  Vezi că de mai sus se văd Craii !
 
Se văd Craiiiii? Unde, unde? Încep să alerg pe pantă din față cabanei până aproape sus, de unde- într-adevăr,uite-i! Încă o sesiune foto! Și uiteee.. de aici se văd bine Acele Morarului! Hms-ar m….vedea mai bine dacă aș mai urca un pic (fotografii ăștia și încadrările lor perfecte J)) ). Așa că am mai urcat un pic, până unde am considerat eu că pot trage un cadru perfect. O dată ședința foto terminată, am pornit-o agale spre cabană, încă resimțind efortul brusc făcut pentru a ajunge în vârful pantei. Și atunci mi-am dat seama : “Poti convinge un om să facă orice, dacă știi cum să îl motivezi!” Eu nu am vrut să ies afară să fac încălzirea matinală,  însă dacă a fost vorba de fotografiat imediat m-am cocoțat pentru a obține un cadru bun! Și am făcut și mai multe mișcare decât dacă aș fi ales exercițiile în față cabanei  :))


Craii in fundal :)

Vf Bucsoiu acoperit de zapada
Piatra Mare si Postavaru

După un mic dejun copios și o cană de ceai (îi musai să cer rețeta, e muuult prea bun!), ne-am făcut bagajele și am pornit-o ușor-ușor către Bușteni. Pentru coborâre am ales traseul pe la Diham Militari, deoarece ne lasă suficient timp să luăm și masa de prânz fără grabă. Deci….la vale! Și bineînțeles….în Monom :D

Monom la plecare:)

Suntem muuuulti :)

Drumul de coborâre a fost rapid și scurt - în maxim 2 ore am fost la Gura Diham. Am luat prânzul, după care ne-am aliniat toți pe partea stânga a drumului ( în monooom!), mărșăluind către oraș.
 
Am ajuns în gară cu aproximativ o oră înainte de plecarea trenului. Ce putem să facem? Sala de astepare este mult prea mică pentru a stă cu toții în ea, nu se punea problema de mers la un ceai/cafea…..așa că hai să ne jucăm ceva! Un prieten de-ai mei știa un exercițiu foarte fain, pe care și eu l-am făcut la cursurile de improvizație de anul trecut. L-am explicat și celorlalți și…. Start joc! Toată gară răsuna de strigătele noastre războinice  :))
 
Drumul de întoarcere în București a fost mult mai animat. Am cântat în tren cât ne țineau puterile  (credeam că scap de data asta, dar ce, e după mine )) ? Încă de când m-am așezat comod pe scaun am auzit glăscioare în spate : “Catiii, cântăm, nu-i așa ?” :)) sau ne-am jucat mima. Și au oamenii ăștia un talent în a da niște cuvinte aproape imposibile de mimat - gen dadaism, oximoron, pleonasm sau aglet. Nici măcar nu știam ce este ăla aglet! Și dacă nici voi nu știți, ei bine, aflați că este o fâşie micâ de plastic sau metal, care este întâlnitǎƒ la capǎtul unui șiret sau a unei corzi. Bun, am mai învățat ceva nou astăzi!
 
Despărțirea de oameni este pentru mine partea cea mai grea  dintr-o tură. Nu urcușul solicitant, nu căratul rucsacului, nici măcar drumul de întoarcere. Atunci când îți iei la revedere de la oamenii cu care ai bătut cărările în ultimele zile, atunci simt într-adevăr că s-a terminat aventura și mă cuprinde un dor de locurile vizitate. Așa că am încercat să prelungesc un pic acest moment de “La revedere!” - și chiar aveam mulți oameni de îmbrățișat și salutat! I-am luat pe toți la rând, ne-am urat toate cele bune și odihnă plăcută. Aaaaa, și să ne revedem cât mai curând, pe alte crește montane. Nici nu am terminat bine o tură, că deja sunt cu gândul la alta :)



Detalii tehnice:

Harta traseului (cu verde prima zi, cu  roşu  cea de-a doua):



Harta traseului pe Google Maps (cu verde prima zi, cu  roşu  cea de-a doua):



Elevația traseului de întors:




Costuri:

Bilet de tren Bucureşti Nord-Predeal (CFR, bilet întreg la clasa a II-a, fǎrǎ rezervare loc): 19 RON
Bilet de tren Buşteni-Bucureşti Nord (CFR, bilet intreg la clasa a II-a, fǎrǎ rezervare loc)19 RON
La cabanǎ:
·     O noapte de cazare: 30 RON/loc
·         Un ceai: 1 RON
·         O cafea: 3 RON
·         Un suc la 0,5L: 5 RON
·         O ciorbițǎ: 7-8 RON (în funcție de preferintǎ)
·         Mǎmǎliguțǎ cu brânzǎ şi smântânǎ: 9 RON


Utile:

Cabana Diham dispune de 87 de locuri de cazare, în dormitoare cu 2-8 locuri. Printre facilitǎțile disponibile se numǎrǎ: curent electric, apǎ curentǎ - caldǎ şi rece, baie în camerǎ, bufet şi restaurant, hǎrți detaliate cu descrierea traseelor pe holul de intrare. Şi super cabanieri J



Cati :) miercuri, 14 ianuarie 2015 5 comentarii Citește mai departe :)

marți, 13 ianuarie 2015



Anul asta nu visam să ajung în Grecia.. d-apoi să mă și reîntorc! Aparent zeilor greci le-au plăcut de mine și au decis că vor să mă mai vadă încă o dată. Așa că am profitat de excursia organizată de Asociația Oxigen pentru  a testa încă o  dată ospitalitatea grecească si mâncărurile de care m-am îndrăgostit iremediabil în concediul din Thassos. Și a face plajă pentru ultima dată în acest an, bineînțeles  :)
Cati :) marți, 13 ianuarie 2015 0 comentarii Citește mai departe :)

miercuri, 7 ianuarie 2015



Când: septembrie 2014
Parteneri de tură: membri (sau nu) ai Asociaţiei Oxigen
Traseu : Prionia (1.050m) – Refuge A (2.100m) – aproximativ 3 ore, marcaj romb galben E4
Refuge A  - Vf Skala (2.866m) – aproximativ 2 ore, marcaj romb galben E4
Vf Skala – Vf Mitykas (2.916m) – 45-60 minute, în funcţie de trafic şi de siguranţa pe care o aveţi în voi şi în bocanci, marcaj punct roşu desenat pe piatră
Vf. Mytikas – Prionia – aproximativ 6 ore
Durată totală traseu: aproximativ 14 ore. Normal ar fi cam 10-11 ore, noi însă am stat la şedinţe tehnice la cabană + genunchiul meu dureros m-a împiedicat să merg repede la coborâre
Diferenţă de nivel: aproximativ  +1.900 m / -1.900 m
Lungime traseu: aproximativ 16 km
Surse de apă: puteţi lua apă de la cabana aflată la Prionia şi de la Refugiul A. Ȋn rest noi nu am găsit surse de apă.

Știam, de când m-am băgat la somn cu o seară înainte, că telefonul  o să sune la 5 dimineața. Știam și că o să fie noapte și  răcoare afară, așa că mi-am pregătit un polar să îl iau cu mine. Nu știam însă că îmi va fi așa de greu să mă dau jos din pat! Umblam că un mic zombi prin cameră, încercând din răsputeri să mă concentrez să iau tot ce am nevoie (deși îmi făcusem rucsacul cu o seară înainte - dar cred că și uitasem asta!) și să îmi dau seama ce pot mânca la ora asta matinală. Așa că între două mușcături de felie de pâine cu Nutella, mâneca polarului care nu dorea să intre și aerul rece care m-a mai trezit un pic, mi-am luat rucsacul în spate (băăăi! Ce am pus aici? Zici că am pietre de moară!) și ne-am urcat în autocar, cu destinația Prionia.


Între locația unde eram noi cazați (Panteleimonas) și Prionia am făcut cam o oră, cu trecere prin Litochoro. După ce treci de oraș, drumul te poartă sus în munte pe o cărare îngustă și șerpuitoare, fără parapeți. Dacă mai aveam nevoie să fiu trezită, ei bine, acum eram perfect trează :)) Numai bine pentru a prinde un superb răsărit de soare peste oraș și peste mare. O minunăție :D

Am ajuns la Prionia undeva în jurul orei 7. Am făcut ultimele pregătiri, ne-am pus rucsacii în spate și ..... Nup, nup, încă nu mergem! Organizatorii noștri au considerat că este necesară o încălzire înainte de a porni pe traseu. Și cine mai bine să ne facă această încălzire, decât un om care știe pe de rost cum se lucrează fiecare grupă de mușchi? Instructorul nostru ne-a împărțit ca la școală și timp de 20 minute am întins, comprimat, sucit, rotit, încălzit fiiiecare mușchiuleț necesar pentru traseu. Parcă eram în liceu, la orele de sport, doar că la next level :)Š

Unu, doi, trei, patru! Fotografie facuta de Cristian Cochina

După încălzire (și la propriu, și la figurat!), ne-am reechipat și am pornit pe traseu. Și ce mai traseu! Cu balustrade de lemn pe marginea potecii și bușteni transformați în trepte, de îți era super ușor să urci! Mă simțeam ca la o plimbare ușoară pe o potecă de munte. Într-adevăr, mergeam și mai încet, fiind un grup, ceea ce îmi dădea suficient timp să admir peisajele sau să fac fotografii. Eram încă în pădure, dar din când în când apăreau în depărtare crestele semețe și golașe ale Munților Olimp. Și ce priveliște! Erau albe, ascuțite, contrastând puternic cu albastrul cerului. O frumusete :)Š

Luna in varf de .... munte :)

Creste albe cu capul in nori :)
După 2 ore și jumătate de traseu ușor am ajuns la Refugiul A. O minunăție de cabană, cocoțată pe un vrf de stâncă, extrem de bine îngrijită și dotată. Drumul până acolo este pietruit, iar în curte găsești multe bănci și meșe la care te poți odihni. Că să nu mai spun că cei de acolo vorbesc o engleză aproape perfectă!

Vedere de pe terasa cabanei

După o binemeritată cană de ceai, a urmat o ședință tehnică - ni s-a comunicat că de acum traseul devine și mai dificil, nu se va mai aștepta după cei ce merg mai încet, iar cine nu se simte în stare să continue ar fi ok dacă ar rămâne aici. Eu eram obosită, iar rucsacul meu îl simțeam plin cu pietre de moară ( deși aveam numai lucruri strict necesare! Nici un gram în plus !), dar am spus că nu renunț, fie ce-o fi. Mi-am strâns chingile mai bine, mi-am mai luat o haină pe mine și .... hai la drum!

 Într-adevăr, de acum traseul devine un pic mai dificil - este și mai înclinat, iar poteca este plină cu pietricele mici, deci și mai multă atenție pe unde călcăm. Îmi simt rucsacul din ce în ce mai greu, de parcă cineva punea acolo fiecare pas pe care îl făceam. Deși conștientizam că de fapt el se ușura, deoarece beam multă apă și înfulecam dulciuri, să îmi refac rezervele de energie pierdute. Făceam pauze destul de dese de tras sufletul, mai bodogăneam ceva în sinea mea (“Pfuai, dar mai e mult până acolo? Oamenii mi-au spus că nici măcar nu se vede vârful de aici !”) și începeam din nou să urc.

Sus, sus, sus, tot mai sus  :)

După vreo 2 ore de heeeei-rup constant (“Băi,  vârful asta pe unde este ?”) ne oprim într-o mică șa, să ne mai tragem sufletul. Nu știam cât mai avem până la destinație, doar că vârful este aproape și că ar trebui să îl vedem. Totuși mă uitam contrariată în jur și nu recunoasteam nici o imagine dintre cele văzute pe net. Mă așteptam să văd renumitul tron al lui Zeus, cu spătarul imens, în vârful căruia stă cocoțat la loc de cinste Vârful Mitikas. Nedumerită, mă duc și întreb unul din organizatori:

 -           Aaaa.... Mai avem mult până pe Skala?
 -           Nu, uite-l acolo!

 Și îmi indică o culme aflată destul de aproape. Ahaaaaaa, aici se pitise vârful, la vedere! Și acum am înțeles că noi am abordat alt traseu - practic am venit prin spatele tronului. Dar ce atâta filozofeala ? Vârful pare aproape - hai să mergem!

Inainte de atacul final pentru varful Skala

Urcarea pe Skala

Am pornit voinicește, cu un elan demn de un început de traseu după un somn bun și odihnitor. Elan pe care l-am pierdut după aproximativ 10 minute, când panta s-a accentuat. Îmi părea că stau pe loc sau că avansez încet de tot, ca un melc în marșarier. Așa îmi trebuie, dacă subestimez muntele! Puneam cu greu un pas înaintea celuilalt, încercând să găsesc pe undeva prin organism rezerve de la ciocolata mâncată mai devreme. E exact că în tura de pe Vihren, când urcam ultimii metri și îmi părea că nu mai ajung niciodată! 

 Am încercat să îmi fac mintea să tacă, așa că am început să număr pașii. Un, doi, un, doi!. E o îmbunătățire! După câteva zeci de numărători din astea (data viitoare număr și de câte ori am numărat, că să fiu și mai ocupată :))) )  văd toată lumea oprită și un steag în vârf de stâlp. 
Skala, bine te-am găsit! Mi-am dat toate rezervele de energie pentru tine :D
Am luat cu toții o binemeritată pauză de odihnă și de masă, pregătindu-ne sufletește (unii) pentru atacarea vârfului Mitykas. Eram destul de obosită, dar încăpățânarea din mine m-a convins că pot să merg mai departe, dacă las rucsacul acolo. Nu m-a speriat nici apariția impunătoare a vârfului dintre nori, nici faptul că nu vedeam nici un fel de potecă până acolo, nici că  între vârfuri se căsca un “mic hau” de câteva sute de metri.  Sigur există o cale :)Š
Varful Skolio (2.911m), vedere de pe Skala

Prima impresie fotografica a varfului Mitykas

M-am echipat cu cască și windstopper și am început traseul spre Mytikas. Acesta coboară brusc printr-un fel de firidă, după care ajungi în open space  - și de aici te descurci! Nu sunt stâlpi de asigurare, doar stânci și bolovani pe care trebuie să calci cu atenție, deoarece în dreapta este ditamai hăul. Și nu exagerez cu nimic a€“ DITAMAI hăul! Acum mă bucur cel mai mult că nu am rău de înălțime și că am prins vreme bună a€“ traseul ar fi aproape imposibil de făcut în condiții de siguranță pe vreme ploioasă.

Coboram....

... si urcam!
Înaintam destul de încet, deoarece mă asiguram la fiecare pas. Uneori mă împotmoleam, nu vedeam nici o cale să cobor, dar aveam noroc cu cavalerii care îmi ofereau ba o idee, ba o mână, ba o încurajare. Lucrurile au fost mai simple deîndată ce am terminat partea de coborâre și am început să urcăm panta care de pe Skala părea imposibilă de abordat. Panta care acum părea perfect accesibilă, cu atenția de rigoare. Deci nu vă speriați de traseu, de departe pare greu, dar de aproape lucrurile se schimbă :)Š

Steagul alb-albastru de metal din vârf mi-a dat de înțeles că am ajuns. Yaaaay, suntem pe Mitykas, cel mai înalt vârf din Grecia! Trag adââââânc aer în piept, doar că să îmi pierd respirația câteva momente mai târziu ..... ce peisaj fantastic! Și ce hăuri ni se întind la picioare! Trebuia să pășim cu atenție, nu de alta, dar în vârf era puțin loc și noi destul de mulți.  Și tot la fel de mulți vrem să fim și la întoarcere :)Š

Poza de grup de pe varf

Am ajuns si aici :)

Facem obișnuita poză de grup, notăm câteva impresii în cartea de oaspeți și pornim agale, pe drumul de întoarcere. De data asta drumul mi s-a părut un pic mai dificil, mai ales pe partea de coborâre. Oboseala își spune cuvântul.. . Am mers însă un pic mai atent și peste o oră eram înapoi pe vârful Skala, fericiți că am zeii au fost îngăduitori cu noi și ne-au lăsat să îi vizităm :)Š

Un "mic" hau

Acum ... sa coboram :)

 Am început să cobor cu gura până la urechi, gândindu-mă la traseu. Și la reușita de azi, în același timp - cea  mai mare diferență de nivel urcată într-o zi. Hoo-ray pentru mine! Plănuiesc să sărbătoresc la camping cu ceva bun, poate o ciocolată caldă sau ceva bun, grecesc....mmmm, deja în gură mea începuse să plouă! Insesizabil încep să cobor un pic mai repede, cu gândul la mult-dorita recompensă dulce (da, sunt sugar addicted și recunosc asta :))) ). Mare greșeală! În toată euforia momentului am uitat de genunchiul meu stâng, care nu trebuia forțat (datorită turei de săptămâna trecută din Buila-Vânturariţa, când a cedat). Așa că după o coborâre rapidă, mă trezesc cu junghiuri din partea mai sus-numitului.  

Hâc!  Și acum ce fac? Până la cabană mai e cel puțin o oră și jumătate...asta ca să nu mă gândesc la toată coborârea! Îl aștept pe Radu (eu o luasem că un fluturaș înainte pe poteca :))) ), îmi pune o fașă elastică și reluăm coborârea, mai șontâc așa. Încercam să merg ceva mai încet, pentru a nu-mi supune genunchiul la efort prea mare, ceea ce mi-a oferit suficient timp pentru a admira frumusețea dimprejur. Și ce peisajeee ! Trăgeam cadru după cadru, panoramă după panoramă. Bine că am cardul cel mare în aparat și încă unul suplimentar :))

Panorama de pe Skala - Vf Skolio in dreapta

Pfuai, dar frumosi mai sunt muntii astia!

Coborârea până la Refugiul A mi s-a părut o eternitate. Genunchiul începuse să mă doară din ce mai tare și aveam reale  dificultăți în a merge. Încercam totuși să îmi distrag atenția de la el, căscând ochii la munții dimprejur sau discutând diverse cu  colegii care au decis să rămână alături de mine (și dap, eram ultimii din pluton). A fost o adevărată bucurie când am văzut treptele de piatră ale refugiului și am putut să mă așez pe o bancă - relaxareeee! Piciorul la orizontală și acolo să rămână, pentru toată perioadă în care o să mă odihnesc!

Poza cu bandajul :)))

Refugiul A

După jumătate de oră de odihnă am simțit că mi-au mai revenit puterile. Genunchiul dădea semne că nu mai vrea să mai mai deranjeze așa de mult pe următoarea porțiune, așa că am părăsit băncuță cu încrederea și speranța că voi ajunge destul de repede și în condiții ok la autocar. Ei, dar de unde? La puțin timp de la plecare, pe porțiunile mai abrupte de coborâre, a început din nou să înjunghie. Cred că se simte nebăgat în seamă :)))

Am ales să merg ceva mai încet, chiar dacă asta însemna să mă prindă noaptea pe ultima porțiune de traseu. Știam că este marcat și că nu aveam cum să ne pierdem, așa că i-am dat mai moderat la vale. Am rămas iar ultimii (bineînțeles :))) ), dar era ok- nivelul de durere rămânea constant și îmi permitea să merg relativ ok. Am avut noroc cu o prietenă care a ales să meargă alături de mine și am povestit câte în lună și în stele, de ture trecute, de ture pe care vrem să le facem, alergare, maratoane și câte și mai câte .... așa , că între fete :)

Seara începuse deja să se lase. Nu știu cât mai aveam până la autocar, dar bănuiam că nu mai mult de o oră. “Eh, o oră e ok, mă descurc! E posibil să mă doară un pic mai tare, dar traseul e ok, uscat pe jos, și nici nu plouă!” (Prognoză pentru zilele astea se anunțase ploioasă și capricioasă, iar ieri fusese furtună pe munte - se vedea de pe plajă :) !). Mă concentram pe traseul de coborâre și pe evitarea piroanelor ieșite afară din butucii de pe potecă  - “Un singur pas greșit și îți iei adio și de la bocanci, și de la picior!” - vorba prietenei mele. Într-un moment de liniște, am auzit un foșnăit undeva departe, un fel de zumzet care se apropia. Și se apropia destul de repede ..... Aaaaaaaa, mi-am dat seama!

 -    Dragilor, scoateți pelerinele! Vine ploaia!
 -    Cum să vină ploaia? Uite, e senin afară, nici un nor pe cer!

 Nici nu au terminat bine fraza și a început să picure cu stropi cât bobul de mazăre. Și atunci să vezi grabă și cotrobăit febril prin rucsac! Scoate geaca de ploaie! Bagă aparatul în husa impermeabilă! Pantalonii impermeabili .... unde sunt pantalonii ? I-am pus la suprafața ... eh, ce rost mai are? Și așa i-a udat pe ăștia în care sunt acum:) Mă îmbrac cu ceea ce am și să îi dăm la vale! Oare cât mai e până la autocar?

Buuun! Coborârea tocmai a câștigat un grad de dificultate! Coborâm și mai încet, fiind atenți să nu alunecăm pe pietre sau să călcăm în bălțile formate pe potecă. Între timp  s-a lăsat și seara, ceea ce ne-a obligat să ne punem frontalele. Nici nu știam unde să mă mai uit: pe potecă, pentru a evită piroanele de fier, sau după marcaje? Pfuai, dar nici nu pot să văd cum trebuie, ploaia îmi udă ochelarii (chiar și cu glugă pe cap, stropii tot ajungeau pe lentile)! Din ce în ce mai dificil! Ia să vedem, poate deveni și mai greu de atât?

 Eu și gura mea cea mare....ploaia rară de la început s-a transformat într-o perdea groasă și măruntă, după care într-o adevărată “ploaie cu galeata”. Parcă toți norii din Grecia se adunaseră deasupra traseului și plângeau de mama focului, din motive necunoascute nouă. Iar durerea devenise aproape insuportabilă, abia mai puteam să pun piciorul în pământ sau să merg. Traseu de coborâre - insane level!

Vai, vai, vai, poteca mea,
Te zvântă în apă ploaia,
Norii plâng în cer, mănunchi,
Cu durere de .... genunchi!

Deja îmi pierdusem răbdarea, speranța .... tot. Nu mai funcționa nimic - număratul de pași, cântatul, muntele de ciocolată pe care doream să îl mănânc la întoarcere, nici măcar berea de pe plajă la lumina lunii nu mă mai motiva! Tot ce doream era să mă opresc undeva, să mă odihnesc, să fac ceva să îmi treacă durerea asta ascuțită ce nu îmi dădea pace! Dar ce pot să fac ? Nu am unde să stau, totul este ud în jur, și pentru că am uitat să îmi iau bagheta magică în trusa de prim ajutor durerea nu o să dispară. A,stai, nu am o baghetă magică! Just purrrrrrr-fect! Grrr, mrrr, bla bla bla ..... aaaaaaaau! Gata, nu mai comentez nimic!

Am apelat la ultima resursă pe care o mai aveam la dispoziție și pe care puteam să o utilizez : umorul. Sau hazul de necaz. Așa că m-am apucat să spun bancuri cu oamenii drăguți care au rămas alături de mine și să râd cu poftă la fiecare dintre ele. Și cred că și genunchiului meu îi plac bancurile, pentru că durerea nu a mai fost așa de puternic resimțită. Yaay, ceva care funcționează! Acum sper că să avem suficientă inspirație pentru cât mai multe bancuri :)))

 Din fericire, am ajuns la autocar înainte de a ni se termină lista de glumițe. Vă jur, am simțit cea mai mare binecuvântare când am văzut luminițele autocarului și ale cabanei de lângă! Îmi venea să plâng de fericire! Sau de durere ... dar ce mai contează! Am ajuns! Și sunt întreagă! Ce pot cere mai mult :) ?

Nu am mai mâncat muntele de ciocolata. Nu am mai băut nici măcar berea cea mult dorită, pe plajă, la lumina lunii. Am avut însă parte de un somn odihnitor şi binemeritat. Ca după o tură de 14 ore cu peripeţii :)
________________________________________________________________________
Detalii “tehnice”

Harta traseului :



Traseul pe Google Maps:



Elevaţia traseului :


Pentru mai multe fotografii, aruncați un ochi aici (sau puteți da click pe una din imaginile deja afișate, să vedeți toată galeria fullscreen):


______________________________________________________________________

Utile

Refugiul A este o cabană privată. Pentru a vă odihni pe terasă sau că să folosiți toaleta, trebuie să plătiți o taxă de 1.5€ sau să vă achiziționați ceva de această sumă. Noi am preferat să ne luăm un ceai (verde sau de plante), era 1.2€ cu zahăr și 1.5€ cu miere. În caz că vă este foame, aici puteți servi și mâncare caldă.
 
Dacă vreți să vă cazați la Refugiul A, prețurile sunt următoarele: 12€/loc, cu reducere la 10€ dacă sunteți membrii vreunui club montan și puteți dovedi acest lucru (printr-o legitimație ), sau, dacă preferați cortul, 4.2€/persoană, cu reducere la 3.2€, valabilă în aceleași condiții că mai  sus.
 
Pentru a prinde vreme bună pe vârf, se recomandă să rămâneți noaptea la refugiul A și să plecați spre vârf la răsăritul soarelui. Așa ajungeți la șuetă cu Zeus undeva pe la 9-10, beți o cupă de ambrozie împreună  și vă bucurați de un peisaj fără prea mulți nori. Ei vin în vizită mai spre prânz :)
 
Prima parte a traseului (până la Refugiul A) este destul de simplă și nu necesită echipament special. De la Refugiu până pe Skala pantă de înclinație crește treptat, iar poteca este alcătuită din pietricele mărunte (grijă la coborâre, să nu “mângâiaţi” pământul cu coatele sau spatele). Între Skala și Mitykas traseul este accidentat și expus, cu vedere panoramică la hăurile de dedesubt. Porțiunile de asigurare sunt extrem de puține (2-3 zone scurte cu cabluri), așa că vă recomand să vă evaluați bine încrederea în voi și bocanci înainte să o porniți la drum. Ar fi util să aveți și o cască, turiștii care sunt mai sus pe traseu pot dizloca foarte ușor pietre.

O hartă de la refugiu:




Cati :) miercuri, 7 ianuarie 2015 0 comentarii Citește mai departe :)
  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube