marți, 8 iulie 2014



Prima parte a povestii o puteti citi aici.

Ma asteptam sa am parte de o trezire ceva mai tarzie, dupa o noapte de chitareala in compania unei palincute seducatoare. Dar iata-ma fresh si gata de aventura inca de dis de dimineata!  Si afara e asa de cald si bine, nici urma de nor sau ploaie la orizont!

Nu eram singura fara somn … David se trezise si el.  Uuu, daca m-am trezit asa de devreme asta inseamna ca …. Voi asista la trezirea pe care David o  va face intregului campus! Am auzit o groaza de povesti despre modalitatea lui David de a trezi oamenii de la prietenul meu, care a fost anul trecut cu el si cu alti membri Oxigen in Peru (mda, inca mai lacrimez pe furis ca nu am fost si eu. Peru ! Machu Picchu! Munti si platouri inalte, jungla …. Sniff sniff! Aaa, sa revenim la poveste J ). Mai-mai ca imi vine sa ma prefac adormita, sa beneficiez si eu de ea J).

Si incepe ! La 07 30 fix, David ia un castron de metal si o lingura si se indreapta alene spre mijlocul corturilor. In afara de fosnetul ierbii sub pasii lui si multimea de greieri, nu se mai auzea nimic. Eu stateam la umbra si priveam extrem de curioasa, de parca asteptam inceperea unui numar de magie. Cand deodata, un sunet melodios de lovitura metalica si un cantec rasuna peste munti:

Vasile Conea
Meeeesager al cantecului poopular roomanesc !
Si-are mandra ochi ca prunaaa…


Liniste totala, nimeni nu schiteaza nici cel mai mic semn ca s-ar fi desteptat. Atunci David se duce la unul din corturi, bate la ”usa” si intreaba : “Soie! Soieee!” Mormaieli indescifrabile incep sa se auda din cort. “Bai Soie, ai o creta ?” Alte mormaieli, de data asta ceva mai pline de viata, incep sa razbata.  Eu radeam pe infundate, incercand sa nu izbugnesc in hohote. Imi pare rau ca ca nu am avut inspiratia sa iau aparatul de filmat, momentul a fost unul delicios si merita imortalizat J.



Si tot asa, din poarta in poarta, cautand creta, a reusit David sa trezeasca tot campingul J))

Abia asteptam traseul de azi. Stiam ca vom ajunge la Cosul Boului, insa nu stiam pe unde o sa mergem.  Dupa ce am plecat m-am tot uitat dupa marcaj , insa nu am dat peste nici unul. Deci nemarcat. Super :D . 



Eram cam la o ora de Cosul Boului, care tocmai  deja aparuse in peisaj, iar eu eram undeva in ultima treime a grupului (fotografiatul cere sacrificii!), cand se aude din spate : “Stati un pic, avem un ranit!” Oare ce s-o fi intamplat ? Eram destul de departe de locul accidentului (suficient cat sa nu ne vedem sau auzim cum trebuie), semnalul la telefon dormea pe cealalta parte a dealului, asa ca am incercat sa aflam ce s-a intamplat , utilizand metoda de transmitere a baladei Miorita – de la unul la altul. Din fericire nu e nimic grav – o colega a calcat stramb si a cazut.  Pfiu, bine ca  e doar atat!

Am continuat telefonul fara fir pana in fata grupului,  incercand sa ii oprim pe cei din fata. Si ce se intampla, deobicei, cand se joaca telefonul fara fir ? Dintr-o mini-entorsa, colega noastra  a ajuns cu ditamai fractura J) A trebuit sa reluam transmisia, am facut ping-pong cu informatia pana cand a ajuns unde trebuie … in format corect  J



Dupa ingrijirile medicale de rigoare am reluat drumul, de data asta un pic mai incet. Am coborat un deal destul de abrupt, am urcat altul, iar am coborat, iar am urcat …. Ma simteam exact ca intr-un carusel! Iar surpriza cea mare era exact la finalul traseului.  Pentru a ajunge la Cosul Boului a trebuit sa coboram (muuuult) intr-o vale si sa urcam o “mini” panta prin padure si petris ( daca va uitati in poza, se poate vedea mai bine).  Si bineinteles ca nu am ales calea cea mai usoara … nu ca as fi stiut care e aceea , deoarece nu se vedea nici o carare sau alt semn care sa te indrume. Te uitai in sus, alegeai un traseu care ti se parea mai accesibil, binecuvantai bocancii din picioare si heeeei-rup ! Pana sus  cred ca aveam limba de un cot !

A meritat insa fiecare pas si strop de transpiratie : asa cum ne-a promis, David ne-a cantat “Dor de duca” :D . E un cantec de munte de care eu nu stiam (yeap, si mie mi se intampla !) , foarte frumos si foarte …. Ei bine, mi-a placut enorm :D ! Si ca bonus, locul unde ne aflam avea un ecou fantastic, sa se auda in inteaga zare!

Iata una din strofele mele preferate ( aici este o scurta inregistrare, impreuna cu versurile piesei):

Hoinarind prin munti hai-hui, nu duc dorul nimanui,
   El mi-e sora, el mi-e frate,de munte nu m-as desparte,
   Aici as vrea sa traiesc, Doamne cât îl mai iubesc.
   Drumetule sa n-ai frica, muntele nu-ti poarta pica,
   Apele nu-i tulbura, padurea nu i-o taia,
   Asculta de-al meu îndemn, ca te-ajunge greu blestem.

David Neacsu canta muntomanilor Oxigenati


Dupa o asemenea interpretare, parca si coboratul pare mai usor. I-am dat repede la vale, mai avem drum lung de parcurs pana la locul de campare si doream sa ajungem pe lumina. In poteca facem regruparea …. Dar supriza! Lipsesc doua persoane, doua fete. Am stat sa asteptam cateva minute, poate au  gasit ceva frumos de fotografiat (cine are aparat stie ;) ) si au ramas in urma.  Le strigam … dar nimic! Cativa pleaca din nou in sus sa le caute, pe cand altii se duc inainte pe poteca de intoarcere, poate fetele noastre au fost mai vrednice decat  noi si au luat-o inainte. Nici un rezultat , insa!

Cum disparitii misterioase  nu au loc prin muntii astia, teleportarea nu e inca disponibila  si nu  a auzit nimeni vreun strigat de ajutor, singura posibilitate era cea ca fetele sa o fi luat-o agale spre satul Posaga, locul de unde plecasem. O “mini-plimbare” de vreo 2 ore si 10 km prin soare si praf, pana la locul de unde am venit ieri cu masinile. Buuuuun, frumoasa teorie, in care toata aventura  se termina cu bine ! Cum o verificam? Pai… cineva trebuie sa mearga pana acolo … easy as that! Cine merge, cine merge ? M-am oferit si eu , si asa nu ajutam pe nimeni daca stateam in loc.



Si uite asa am inceput noi sa ii dam repejor la vale, poate-poate le prindem pe fete.  Quest-ul nostru e cautare era o combinatie intre maraton montan ( hai hai,repede , repedeeeee !)  si investigatie – orice  persoana pe care o intalneam primea invariabil intrebarea “Ati vazut doua fete asa si asa , cu parul asa si asa, etc etc ?” Din fericire, mai multe persoane ne-au confirmat ca le-au vazut  trecand pe aici acum o ora. Pfiu, asta e de bine ! Putem si noi sa ne relaxam J

Dar asta nu inseamna ca am scapat de drum ! In pas alert sau molcom, tot trebuie facut. Scapati de povara grijii fetelor, acum avem timp sa simtim zapuseala si oboseala. Auuuu, si durerea din talpi! Ca sa nu mai vorbim de febra musculara care concura aprig febra …. atmosferica! Dintr-un motiv necunoscut mie, mersul cu bocanci pe asfalt/drum forestier nu prieste DELOC talpilor. Prefer sa urc ditamai panta decat sa imi “masez” talpile in felul acesta.

Dupa aproximativ  o ora de “Doamne, dar cald mai e!” si “Cat mai avem pana la masini?” reuseste sa ne prinda din urma si restul grupului.  Acum ca suntem cu totii, gandul imi zboara numai la inghetata aceea de la magazinul din sat. Niciodata o inghetata nu a fost un factor motivational mai puternic ca acum J)

Ultima surpriza a drumului a fost una foarte placuta – drumul pana in sat trecea pe langa Schitul  Posaga. Daca ajungeti vreodata pe aici, va recomand sa intrati. Locul este de o frumusete rapitoare si de o liniste… hai sa ii spunem divina. Mi-a placut in special bisericuta din lemn, extrem de frumos sculptata, si gradina plina de flori si verdeata. Exact ceea ce ai nevoie dupa toate peripetiile de azi J

Bisericuta Schitului Posaga, o oaza de liniste si de verdeata 

Am avut noroc cu un coleg care a ajuns mai repede in sat, a venit cu masina si m-a luat si pe mine. Si bine a facut, ca mai aveam de mers ….. cale luuunga sa-mi ajunga! Cam inca 4-5 km, in conditiile in care aproape imi tarsaiam picioarele pe drum de oboseala. Noroc cu el, ca altfel ajungeam seara la locul de campare. Sau si mai rau, se inchidea la magazin:D

Miaaam, si ce buna a fost inghetata  aceea! Nu conta cu ce era, ciocolata, vanilie sau fructe, a fost de-li-cioa-sa! O binemeritata rasplata dupa o zi de plimbare, peripetii si alergare. As fi macat vreo 10, dar stiam ca nu are cum sa imi faca bine, ca altfel ….. terminam tot frigiderul J

Seara a fost una destul de linistita … ce spun eu, foarte linistita! Ne-am adunat cu totii in jurul focului, la o palincuta si un pahar de vorba.   Nu am simtit nici macar dorinta de a scoate chitara si de a canta ceva. Iar oboseala si-a impus repede punctul de vedere si ne-a trimis la somn mai devreme decat ne asteptam.


A doua zi ne-am strans corturile, ne-am urcat in masini si am plecat spre casa. Atat de simplu J

Mai multe imagini regasiti mai jos:




Cati :) marți, 8 iulie 2014 0 comentarii

0 comments :

Trimiteți un comentariu

  • Urmărește-mă:
  • RSS
  • Facebook
  • Youtube